19.08.2013

MICUL PRINȚ Cap.22-24

de Antoine de Saint Exupéry

Urmare la Micul prinț (18-21)


micul-print-o-fantana
Micul prinț - O fântână




XXII

- Bună ziua, zise micul prinț.
- Bună ziua, zise acarul.
- Ce faci aici ? zise micul prinț.
- Triez călătorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i duc când la dreapta, când la stanga.
Și un rapid feeric luminat, bubuind ca tunetul, cutremură cabina acarului.
- Sunt tare grăbiți, zise micul prinț. Ce caută oare ?
- Asta n-o știe nici măcar omul de la locomotivă, zise acarul.
Un alt rapid feeric luminat trecu, bubuind, în sens opus.
- Se și întorc ? întrebă micul prinț.
- Sunt alții, zise acarul. Vin în schimbul celorlalți.
- Erau nemultumiți acolo unde se aflau ?
- Niciodată nu ești mulțumit acolo unde te afli, zise acarul.
Și bubui tunetul celui de al treilea rapid feeric luminat.
- Îi urmăresc pe primii ? întrebă micul prinț.
- Nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înăuntru, ori poate stau și cască. Doar copiii își turtesc nasul de geamuri.
- Doar copiii știu ce caută, rosti micul prinț. Ei își pierd timpul cu o păpușă de cârpă și ea devine astfel foarte prețioasă și dacă cineva le-o ia, încep să plângă...
- Ei au noroc, zise acarul.

XXIII

- Bună ziua, zise micul prinț.
- Bună ziua, zise negustorul.
Era un negustor de pastile perfecționate, care potolesc setea. Iei una pe săptămână și nu mai simți nevoia să bei.
- Pentru ce vinzi astea ? zise micul prinț.
- Aduc o mare economie de timp, zise negustorul. Expertii au calculat că se economisesc cincizeci și trei de minute pe săptămână.
- Și ce faci cu aceste cincizeci și trei de minute ?
- Face fiecare ce vrea...
"Eu, își spuse micul prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute la dispoziție, aș porni agale spre o fântână..."

XXIV

Ne aflam în cea de-a opta zi de când rămăsesem în pană prin deșert și băusem ultima picătură din rezerva mea de apă în timp ce ascultasem povestea cu negustorul.
- Ah ! i-am spus micului prinț, amintirile tale sunt foarte frumoase, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut și aș fi și eu fericit dacă aș putea porni agale spre o fântână !
- Prietena mea, vulpea..., zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe !
- De ce ?
- Pentru că avem să murim de sete...
El îmi răspunse, fără să înțeleagă ce-i spusesem:
- E bine să ai un prieten, chiar dacă ai să mori în curând. Eu sunt foarte mulțumit că m-am împrietenit cu o vulpe.
"El nu-și dă seama de pericol, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame și nici sete. Îi ajunge un pic de soare ..."
El însă mă privi și răspunse gândului meu:
- Și mie mi-i sete... să căutăm o fântână...
Avui un gest de neputință: n-are nici un rost să cauți o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârșit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
După ce merserăm ore de-a rândul, tăcuți, se lăsă noaptea și începură sa se-aprindă stelele. Le vedeam ca prin vis, căci, din pricina setei, făcusem puțină febră. Cuvintele micului prinț îmi roiau în minte:
- Prin urmare ți-e sete și ție ? l-am întrebat.
El însă nu dădu răspuns la întrebarea mea. Spuse doar atât:
- Apa mai poate fi bună și pentru suflet.
Nu i-am înțeles răspunsul, dar am tăcut... Știam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Era obosit. Se așeză. M-am așezat și eu alături. Și, după o tăcere, mai spuse:
- Stelele sunt frumoase, datorită unei flori care nu se vede...
Eu i-am răspuns: "Desigur", și m-am uitat, fără să mai spun nimic, la undele nisipului sub lumina lunii.
- E frumos deșertul..., adăugă el.
Și era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag deșertul. Te așezi pe o dună de nisip. Nu se vede nimic. Nu se aude nimic. Și cu toate acestea, ceva străluceste în liniștea lui...
- Ceea ce dă frumusețe deșertului, zise micul prinț, este că, undeva, el ascunde o fântână.
Și dintr-odată m-am trezit că înțeleg această misterioasă strălucire a nisipului. Pe când eram copil, locuiam într-o casă veche și o legendă spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînțeles că nimeni n-a știut să o găsească vreodată, poate că nici n-a căutat-o nimeni. Toată casa era, însă, pătrunsă de vraja ei. Casa mea, ascundea în sinea ei o taină...
- Da, i-am spus micului prinț, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau deșert, rămâne nevăzut ceea ce le dă lor farmec.
- Mă bucur, zise el, că ești de aceeași părere cu vulpea mea.
Cum micul prinț adormi, îl luai în brațe și pornii din nou la drum. Eram înduioșat. Mi se părea că port o gingașă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaș. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea lui palidă, la ochii lui închiși, îi priveam șuvițele de păr ce-i tremurau în vânt și mă gândeam: "Ceea ce văd eu aici nu e decât o pojghiță. Lucrul cel mai prețios rămâne nevăzut ..."
Cum un surâs ușor apăru pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: "Ceea ce mă înduioșează atât de mult la acest mic prinț adormit este credința lui față de o floare, imaginea unei flori ce strălucește în el ca flacăra într-o lampă, chiar și atunci când doarme... Și îl ghicii că este chiar mai fragil decât îl crezusem. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere poate să le stingă.
Și tot mergând așa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.

* * *