de Antoine de Saint Exupéry
- Oamenii - zise micul print - se coc în trenurile lor rapide, dar nici ei nu știu ce caută. Așa că se agită și se învârt de colo-colo...
Și adăugă:
- Și tot degeaba...
Fântâna pe care am găsit-o noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt niște simple gropi săpate în nisip. A noastră semăna cu o fântână de țară. Pe acolo însă nu se afla nici un sat, iar eu aveam impresia că visez.
El râse, apucă de funie și puse scripetele în mișcare. Scripetele gemu, așa cum geme o giruetă veche, după ce vântul ce a dormit o vreme-ndelungată se pune din nou în mișcare.
- Auzi, zise micul prinț, noi trezim fântâna și ea cântă ...
Ca să-l scutesc de efort, i-am spus:
- Lasă-mă pe mine, pentru tine e prea greu.
Am scos afară găleata, încet, până în dreptul ghizdului. Am așezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cantecul scripetelui mai stăruia în auzul meu, iar în apa care încă se legăna vedeam cum tremura soarele.
Am scos afară găleata, încet, până în dreptul ghizdului. Am așezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cantecul scripetelui mai stăruia în auzul meu, iar în apa care încă se legăna vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul prinț, dă-mi să beau ...
Și atunci am înțeles ce căutase el !
I-am dus găleata la gură și el bău cu ochii închiși. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decât un lichid obișnuit. Izvorâse din drumul străbătut pe sub stele, din cântecul scripetelui, din truda brațelor mele. Era o adevărată ofrandă, plăcută sufletului. Tot așa, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul nopții și duioșia zâmbetelor învăluiau într-o aură strălucitoare darul pe care îl primeam.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinț, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... și tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns eu.
- Și totuși ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură roză sau într-un strop de apa ...
- Firește - i-am răspuns eu.
Și micul prinț adăugă:
- Dar ochii sunt orbi. Cu inima trebuie să cauți !
Am băut și eu. Am răsuflat ușurat. La revărsatul zorilor nisipul e auriu ca mierea. Culoarea aceasta, ca de miere, îmi bucura inima. Pentru ce ar mai fi trebuit să-mi fac griji ?...
- Trebuie să-ți ții promisiunea, îmi spuse dulce micul prinț, care se așezase din nou lângă mine.
- Ce promisiune ?
- Știi tu... o botniță pentru oaia mea... Eu răspund de soarta acelei flori !
Am scos din buzunar schițele desenelor. Micul prinț aruncă o privire asupra lor și zise, râzând:
- Baobabii tăi seamănă cu niște verze...
- Vai !
Și eu, care eram atât de mândru de baobabii mei !
- Și urechile vulpii... cam seamănă cu niște coarne... și sunt și prea lungi !
Și râse iarăși.
- Ești nedrept, copile, eu nu știam să desenez nimic altceva în afara de șerpi boa văzuți pe dinafară și de șerpi boa văzuți pe dinăuntru.
- A, merge și-așa, zise el, oricum, copiii înțeleg.
Așa că schițai din câteva linii o botniță. I-o dădui cu inima strânsă.
- Aș vrea să știu ce ai de gând.
Dar el nu-mi răspunse. Rosti:
- Știi, mâine se împlinește un an de când am picat pe Pământ...
Apoi, după o tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape ...
Și roși.
Din nou mă încercă o amărăciune ciudată și inexplicabilă. deodată îmi veni în minte o întrebare:
- Așadar, nu din întâmplare, în dimineața când te-am cunoscut, acum opt zile, te plimbai de unul singur la mii de leghe depărtare de orice așezare omenească ! Te întorceai la locul căderii ?
Micul prinț roși din nou.
Am adăugat, ezitând:
- Poate din cauza acestei aniversări ?...
Micul prinț roși din nou. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar, dacă roșești , asta înseamnă ”da”, nu-i așa ?
- Vai ! am rostit eu, mi-e frică...
Dar el îmi răspunse:
- E timpul să te apuci de lucru. Trebuie să te întorci la mașina ta. Eu te aștept aici. Vino înapoi mâine seară...
Mie, însă, nu-mi trecu neliniștea. Mi-am amintit de vulpe. Dacă te-ai lăsat îmblânzit, riști să mai și plângi puțin...
