21.08.2013

MICUL PRINȚ Cap.25

de Antoine de Saint Exupéry

Urmare la Micul prinț (22-24)
micul-print-fantana-din-desert
Micul prinț - Fântâna din deșert

XXV

- Oamenii - zise micul print - se coc în trenurile lor rapide, dar nici ei nu știu ce caută. Așa că se agită și se învârt de colo-colo...
Și adăugă:
- Și tot degeaba...
Fântâna pe care am găsit-o noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt niște simple gropi săpate în nisip. A noastră semăna cu o fântână de țară. Pe acolo însă nu se afla nici un sat, iar eu aveam impresia că visez.
- Ciudat, îi spusei micului prinț, are de toate: scripete, găleată și funie...
El râse, apucă de funie și puse scripetele în mișcare. Scripetele gemu, așa cum geme o giruetă veche, după ce vântul ce a dormit o vreme-ndelungată se pune din nou în mișcare.
- Auzi, zise micul prinț, noi trezim fântâna și ea cântă ...
Ca să-l scutesc de efort, i-am spus:
- Lasă-mă pe mine, pentru tine e prea greu. 
Am scos afară găleata, încet, până în dreptul ghizdului. Am așezat-o acolo, cumpănind-o bine. Cantecul scripetelui mai stăruia în auzul meu, iar în apa care încă se legăna vedeam cum tremura soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul prinț, dă-mi să beau ...
Și atunci am înțeles ce căutase el !
I-am dus găleata la gură și el bău cu ochii închiși. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decât un lichid obișnuit. Izvorâse din drumul străbătut pe sub stele, din cântecul scripetelui, din truda brațelor mele. Era o adevărată ofrandă, plăcută sufletului. Tot așa, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul nopții și duioșia zâmbetelor învăluiau într-o aură strălucitoare darul pe care îl primeam.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinț, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... și tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns eu.
- Și totuși ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură roză sau într-un strop de apa ...
- Firește - i-am răspuns eu.
Și micul prinț adăugă:
- Dar ochii sunt orbi. Cu inima trebuie să cauți !
Am băut și eu. Am răsuflat ușurat. La revărsatul zorilor nisipul e auriu ca mierea. Culoarea aceasta, ca de miere, îmi bucura inima. Pentru ce ar mai fi trebuit să-mi fac griji ?...
- Trebuie să-ți ții promisiunea, îmi spuse dulce micul prinț, care se așezase din nou lângă mine.
- Ce promisiune ?
- Știi tu... o botniță pentru oaia mea... Eu răspund de soarta acelei flori !
Am scos din buzunar schițele desenelor. Micul prinț aruncă o privire asupra lor și zise, râzând:
- Baobabii tăi seamănă cu niște verze...
- Vai !
Și eu, care eram atât de mândru de baobabii mei !
- Și urechile vulpii... cam seamănă cu niște coarne... și sunt și prea lungi !
Și râse iarăși.
- Ești nedrept, copile, eu nu știam să desenez nimic altceva în afara de șerpi boa văzuți pe dinafară și de șerpi boa văzuți pe dinăuntru.
- A, merge și-așa, zise el, oricum, copiii înțeleg.
Așa că schițai din câteva linii o botniță. I-o dădui cu inima strânsă.
- Aș vrea să știu ce ai de gând.
Dar el nu-mi răspunse. Rosti:
- Știi, mâine se împlinește un an de când am picat pe Pământ...
Apoi, după o tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape ...
Și roși.
Din nou mă încercă o amărăciune ciudată și inexplicabilă. deodată îmi veni în minte o întrebare:
- Așadar, nu din întâmplare, în dimineața când te-am cunoscut, acum opt zile, te plimbai de unul singur la mii de leghe depărtare de orice așezare omenească ! Te întorceai la locul căderii ?
Micul prinț roși din nou.
Am adăugat, ezitând:
- Poate din cauza acestei aniversări ?...
Micul prinț roși din nou. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar, dacă roșești , asta înseamnă ”da”, nu-i așa ?
- Vai ! am rostit eu, mi-e frică...
Dar el îmi răspunse:
- E timpul să te apuci de lucru. Trebuie să te întorci la mașina ta. Eu te aștept aici. Vino înapoi mâine seară...
Mie, însă, nu-mi trecu neliniștea. Mi-am amintit de vulpe. Dacă te-ai lăsat îmblânzit, riști să mai și plângi puțin...

* * *