30.05.2013

VIZITĂ... (2)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Vizită... (1)

vizita-2
Vizită... (2)
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
- Vezi ? vezi, dacă faci nebunii ? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori ? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert !
Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...
- Nu vă supără fumul de tutun ? întreb eu pe madam Popescu.
- Vai de mine ! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Și zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
- A ! zic eu, și dumnealui ?
- Da, da, dumnealui ! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...
- A ! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
- Da' tu de ce tragi ? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...
- Ajunge, Ionel ! destulă dulceață, mamă ! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe, apoi iese cu cheseaua în vestibul.
- Unde te duci ? întreabă mama.
- Viu acu ! răspunde Ionel.
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabachera cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:
- Scuipă-l, să nu mi-l deochi !
Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.
- Ionel ! astâmpără-te, mamă ! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi ? vrei să moară mama ?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres...* mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului de rață...
- Ai văzut ce-ai făcut ?... Nu ți-am spus să te astâmperi... Vezi ! ai supărat pe domnul !... Al'dată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie ! 
Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
- Nu e nimic ! iese... Cafeaua nu pătează ! iese cu nițică apă caldă !... 
Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:
- Ionel ! mamă ! ce ai ?
Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
- Vai de mine ! țipă mama. E rău copilului !... Ajutor ! moare copilul !
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.
- Nu-i nimica ! zic eu. Apă rece !
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.
- Vezi, domnule maior ? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi ? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun ? Al' dată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul - ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi scolare !
Poți să citești aici și alte schițe de Ion Luca Caragiale, doar să dai clic pe titlu: