de Ion Luca Caragiale.
 |
După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii - d. Popescu tatăl este mare agricultor - despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.
- Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație !
Pe când doamna Popescu îmi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:
- Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără !
- Ionel ! strigă madam Popescu; Ionel ! vin' la mama !
Apoi, către mine încet:
- Nu știi ce ștrengar se face... și deștept...
Dar vocea de dincolo adaogă:
- Coniță ! uite Ionel ! vrea să-mi răstoarne mașina !... Astâmpără-te, că te arzi !
- Ionel ! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama !
- Sări, coniță ! varsă spirtul ! s'aprinde !
- Ionel ! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el.
Dar pe când vrea să iasă pe ușă, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...
- Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama ? Vrei să moară mama ?
- Dar, întrerup eu, pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu ?
- Pentru dumneata.
- Da' de ce vă mai supărați ?
- Da' ce supărare !
Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea nu aude nimica.
- Ionel ! Ionel !! Ionel !!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui ! Nu e frumos, când sunt musafiri !
Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:
- Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.
- Maior ! strigă mândrul militar.
- Tocmai ! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.
Explicația mea prinde bine. Maiorul descalecă, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:
- Înainte ! marș !
Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.
