de Edmondo de Amicis

Urmare la De la Apenini la Anzi (8)

Noaptea aceea fusese înfiorătoare pentru sărmana bolnavă... Avea niște dureri groaznice, care o făceau să țipe sfâșietor și să aiureze. Femeile care o îngrijeau, își pierduseră capul. Stăpâna intra din când în când îngrijorată. La toți le era teamă că nu va scăpa, chiar de s-ar lăsa să fie operată, să nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferința ei cea mai adâncă, era cea morală.

Prăpădită, zdrobită, schimbată la față, își smulgea părul cu disperare și striga:

- Doamne, Doamne ! Să mor așa de departe, fără să-mi mai văd copiii ! Să-i las fără mamă ! Pe micul meu Marco, așa de bun, așa de iubitor ! Dumneavoastră nu știți ce băiat este ! Să-l fi văzut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din brațele mele. Parcă înțelegea mititelul, că n-o să mă mai vadă. De ce n-am murit atunci ? Nu, nu, să nu rămână fără mamă. Nu mă lăsați să mor ! Alergați după doctor, să vină, să mă taie, dar să-mi scape viața. Vreau să mă vindec, vreau să trăiesc ! Doctorul ! Doctorul ! Ajutor ! Ajutor !

Femeile care o îngrijeau o luau de mână, îi vorbeau de Dumnezeu și o încurajau. Atunci, biata bolnavă plângea ca un copil și șoptea din când în când:

- O ! Frumoasa mea Genova ! Casa mea ! Marea cea întinsă !... Și Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi făcând el acuma, sărăcuțul !

* * *

Era miezul nopții și sărmanul ei Marco, după ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui șanț, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei păduri întinse, umbrită de copaci uriași, ale căror vârfuri argintate de razele lunii, păreau niște turnuri de biserică. El zărea în umbră, mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfățișare stranie și amenințătoare; o măreție maiestuoasă, o dezordine a firii de o rară frumusețe, priveliștea cea mai grozavă și cea mai măreață, pe care vegetația pământului o poate înfățișa vreodată ochilor.
Uneori, Marco era cuprins de spaimă, dar îndată ce se gândea la mama sa, inima i se îmbărbăta.
Zdrobit de oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei păduri uriașe, unde foarte rar se vedeau numai niște mici colibe omenești, care, pe lângă arborii aceia monstruoși păreau niște mușuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deși zdrobit, nu mai simțea oboseala; era singur și nu-i mai era frică. Măreția pădurii îi îmbărbăta sufletul. Apropierea de mama sa îi dădea puterea și îndrăzneala unui om mare. Amintirile oceanului străbătut, neajunsurile, durerile suferite și biruite, ostenelile răbdate îl făceau să ridice fruntea sus, și chipul mamei sale, pe care îl pierduse din minte după atâția ani de depărtare, i se arăta în acele minute, lămurit. El vedea până și clipitul ochilor, mișcarea buzelor, în sfârșit toate gesturile ei.
Aceste amintiri îl făceau să grăbească pasul. Mergând, nu băgase de seamă că de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrăștiase în revărsarea zorilor.

* * *

În aceeași dimineață, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânăr argentinian, era la patul bolnavei, împreună cu un ajutor al său. Ei se sileau s-o înduplece să-și facă operația.
Domnul și doamna Menquinez, care se aflau de față, stăruiau și ei.
Dar totul era zadarnic; femeia, văzându-se atât de slabă de puteri, nu mai avea încredere în operație.
Doctorul o încredință că reușita operației era sigură, precum era de sigură și moartea, dacă nu se lăsa. Stăruiau cu toții în zadar.
- Nu, doctore, spunea bolnava, îmi rămâne numai curajul de a muri, dar nu și acela de a mai suferi și operația zadarnică; îți mulțumesc, doctore, dar lasă-mă să mor liniștită !
Doctorul, descurajat, nu mai stărui. Atunci, femeia se întoarse către stăpâna sa și cu glasul sfârșit îi făcu ultimele sale rugăciuni: Buna mea stăpână, zise ea cu greutate, te rog să trimiți prin consulat economiile și lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nădejde că se află toți în viață. Presimțirile îmi sunt bune în aceste momente din urmă. Te rog, fă-ți bunătate și scrie-le... că m-am gândit totdeauna la ei. că am muncit totdeauna pentru copiii mei... și singura mea durere este că mor fără să-i văd. Spune-le că mor binecuvântându-i pe toți... Încredințez bărbatului meu și fiului meu celui mare pe micul Marco... Să aibă grijă de el ! Și încrucișând mâinile, strigă cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu !
Pe urmă, întorcând ochii plini de lacrimi, văzu că stăpâna sa nu mai era acolo. Venise cineva și o chemase pe furiș. Plecase și domnul Mequinez, rămăsese numai asistentul și două femei. Se auzea în odaia de alături un zgomot neobișnuit, șoapte și strigăte înăbușite. Bolnava își îndreptă spre ușă ochii împăienjeniți, așteptând.
După câteva minute, intră medicul, cu o privire ciudată, apoi domnul și doamnă Mequinez și ei tot cu fața schimbată.
Toți se uitau la bolnavă într-un fel neobișnuit și șopteau încet între dânșii.
I se păru că doctorul zicea stăpânei sale:
- Mai bine îndată !

Ea nu înțelegea nimic.
- Iulia ! îi zise stăpâna sa, cu vocea tremurândă, am să-ți aduc o știre bună. Pregătește-ți inima pentru o veste bună.
Iulia se uită drept în ochii ei.
- Pregătește-te, îi zise doamna, să vezi pe cineva la care ții foarte mult !
Iulia ridică brusc capul cu o mișcare rapidă și începu să se uite când la doamna, când la ușă, cu ochii înflăcărați.
- Cineva care a sosit acum pe neașteptate !
- Spuneți, cine e ? strigă bolnava, cu glasul înăbușit.
Deodată scoase un strigăt grozav, se ridică în sus, rămase nemișcată cu ochii holbați și cu mâinile la cap, ca înaintea unei apariții supranaturale.
Marco, zdrențăros și prăfuit, stătea în pragul ușii. Doctorul îl ținea de mânuță.
Femeia strigă de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne !
Marco se repezi înainte; ea îi întinse brațele ei slabe și, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fără lacrimi și căzu înăbușită pe pernă. Dar îndată, își reveni în fire și strigă repede, nebună de bucurie, acoperind cu sărutări capul copilului:
- Tu ești ? Cum ai ajuns aici ? De ce ? Dar mare te-ai mai făcut. Cine te-a adus ? Ai venit singur ? Nu ești bolnav ? Tu ești, Marco ? Nu e un vis ? Ia vorbește-mi !
Pe urmă, schimbându-și glasul deodată: Nu, taci, așteaptă ! strigă ea.
Și întorcându-se repede: Iute, doctore, vreau să mă fac bine, scapă-mă, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luați de aici pe Marco, să nu audă. Nu te speria, Marco dragă, nu e nimica. Mai dă-mi o sărutare... du-te ! Sunt gata, doctore !
Marco ieși cu stăpânul și cu stăpâna. Rămase numai doctorul și asistentul, care încuiară ușa.
Domnul Mequinez vru să-l ducă pe Marco într-o odaie mai depărtată, dar fu cu neputință. Parcă era pironit de scânduri:
- Ce e ? întrebă el. Ce are mama ? Ce-i face doctorul ?
Inginerul se silea să-l depărteze binișor:
- Vino cu mine, o să-ți spun totul ! Mama ta e bolnavă, are nevoie de o mică operație. Vino cu mine să te deslușesc.
- Nu, vreau să rămân aici, răspunse băiatul, spune-mi aici ce are.
Inginerul se silea să-i dea curaj. Băiatul începea să se teamă și să tremure, când deodată un țipăt îngrozitor răsună în toată casa.
Băiatul răspunse și el cu alt țipăt sfâșietor:
- A murit mama !
Doctorul ieși în prag și zise:
- Nu ! E scăpată !
Copilul se uită o clipă la el, pe urmă se aruncă la picioarele sale plângând și zise:
- Dumnezeu să-ți răsplătească, domnule doctor, că ai scăpat-o pe mama !
Dar doctorul îl ridică și-i zise:
- Scoală-te, sărmane și inimos băiat; nu eu, ci tu ai scăpat-o pe mama ta !