de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (7)
Un singur lucru îi înviora sufletul. După atâtea zile de călătorie prin acea nemărginită câmpie, vedea în sfârșit, în zarea depărtată, un lanț de munți foarte înalți și albaștri, cu vârfurile albe de zăpadă, care-i aduceau aminte de Alpi și îi dădeau impresia, că se apropie de țara lui.
Erau Anzii, șira spinării continentului american, lanțul nesfârșit, care se întindea de la Țara de Foc până la Marea înghețată. Iar ceea ce-l înviora și mai mult, era că aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauză că mergând către miazănoapte, se apropia de tropice.
Erau Anzii, șira spinării continentului american, lanțul nesfârșit, care se întindea de la Țara de Foc până la Marea înghețată. Iar ceea ce-l înviora și mai mult, era că aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauză că mergând către miazănoapte, se apropia de tropice.
Găsea la mari depărtări câte o căsuță ori vreo dugheană, unde își cumpăra ceva de mâncare. Întâlnea oameni călări, din când în când, femei și copilași șezând nemișcați pe pământ; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii tăiați pieziș, care se uitau la el și întorceau capul încet, ca niște automate. Erau indieni.
În ziua dintâi merse cât îl ținură picioarele și noaptea dormi sub un copac. A doua zi umblă mai încet și cu mai puțină speranță. I se rupseră cizmele și picioarele îi sângerau, iar stomacul i se slăbise din cauza hranei proaste. Spre seară i se făcu frică. Auzise în Italia că în țara aceasta erau șerpi mulți. I se părea că îi aude șuierând, se oprea o clipă și iarăși o luă la fugă; îi înghețau oasele de frică.
Uneori îl apuca o milă grozavă de el însuși. Mergând, plângea amarnic și își zicea:
- Cum ar plânge biata mamă, dacă ar ști că mi-e așa de frică !
Gândul acesta îl îmbărbăta și, ca să-și uite frica, își aducea aminte de o mulțime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma până la bărbie, când se trezea, cum îl lua în brațe, când era mititel !
Atunci își zicea însuflețit:
- Da, mamă dragă, într-o zi te voi vedea ! Doar o da Dumnezeu, să sfârșesc acest drum lung.
Și mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantațiile nesfârșite, de trestie de zahăr, având totdeauna dinaintea ochilor munții albaștri, ale căror vârfuri înalte atingeau cerul.
Patru, cinci zile, o săptămână întreagă trecu. Puterile îi slăbeau din zi în zi și picioarele însângerate i se umflaseră. În sfârșit, într-o seară, către apusul soarelui, i se spuse că Tucuman era la cinci mile de acolo.
Marco scoase un țipăt de bucurie și își iuți pașii, ca și cum ar fi redobândit puterea pierdută. Dar fu o scurtă închipuire. Puterile îl părăsiră deodată și căzu istovit pe marginea unui șanț.
Totuși, inima îi bătea de bucurie.
Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se păruse niciodată atât de frumos. Lungit pe iarbă, se uita la ele, le admira și se gândea că poate atunci și mama sa le privește.
Își zicea: Dragă mamă, unde ești ? Ce vei fi făcând tu acum ? Te gândești la băiețelul tău ? Îți închipui că e așa aproape de tine ?
Bietul Marco ! Dacă ar fi putut să vadă în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile să umble mereu înainte, ca să ajungă la ea cu câteva ore mai curând.
Era bolnavă în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toată familia Mequinez, care o iubea foarte mult și o ajuta din toate puterile.
Biata femeie era cam suferindă, când inginerul Mequinez fusese silit să plece pe neașteptate de la Buenos Aires și nu se însănătoșise deloc, cu tot aerul curat din Cordova.
Pe lângă acestea, faptul că nu mai primea nici un răspus de la scrisorile sale, nici de la bărbatul său, nici de la vărul său, presimțirea unei mari nenorociri, grija continuă în care trăia stând la îndoială dacă trebuie să plece sau să rămână, așteptând în fiecare zi o veste tristă, toate acestea o slăbiseră foarte mult, și în cele din urmă se îmbolnăvi rău. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia să-i facă o mică operație, ca să-i mântuie viața. Și tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului său stăteau stăpânul și stăpâna ei, silindu-se cu multă blândețe s-o înduplece ca să se lase operată, iar dânsa nu voia cu nici un chip și plângea.
Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o săptămână mai înainte; dar degeaba.
- Nu, dragii mei stăpâni, spunea ea, nu mai am putere, simt că aș muri sub cuțitul doctorului. Mai bine lăsăți-mă să mor așa. Nu-mi mai trebuie viața de aici înainte. Totul s-a sfârșit pentru mine. Mai bine să mor înainte de a ști ce s-a întâmplat cu ai mei. Și la aceste cuvinte izbucnea în plâns. Băieții mei ! Băieții mei ! striga ea, frângându-și mâinile, cine știe dacă mai trăiesc. Nu e mai bine să mor și eu ? Vă mulțumesc din tot sufletul, bunii mei stăpâni ! Mai bine să mor. Știu că n-o să mă fac bine nici cu operația. Vă mulțumesc de atâta grijă. Nu trebuie să mai vină doctorul, poimâine. Vreau să mor ! Soarta a vrut să mor aici. Sunt hotărâtă să nu mă las să mă opereze ! Vreau să mor !
Stăpânii stăteau și priveau cu milă pe mama ceea adorabilă, care, ca să-și mântuiască familia, venise să moară la șase mii de poște, departe de țara ei. Să moară după ce răbdase atâtea ! Biata femeie, așa de cinstită, așa de bună, așa de nenorocită !...
A doua zi de dimineață, cu traista la spinare, obosit și, șchiopătând, dar cu nădejdea în suflet, Marco intra în orașul Tucuman, unul din cele mai noi și mai înfloritoare orașe din republica Argentina.
Orașele acestea ale Americii, fondate de puțin timp, seamănă atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se păru iarăși că intră în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova.
Erau aceleași străzi drepte și lungi, aceleași case mici și albe, dar pretutindeni o verdeață veselă și încântătoare, un aer îmbălsămat, un cer limpede și azuriu, cum nu mai văzuse niciodată, nici măcar în Italia.
Străbătând orașul, fu cuprins din nou de aceeași neliniște care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele, și la toate ușile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranța nerăbdătoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit să întrebe pe toți câți întâlnea în cale, dar nu îndrăznea să oprească pe nimeni. Se uita să vadă un chip mai blând, ca să-l întrebe, când deodată îi căzură ochii pe o firmă scrisă în limba italiană. În prăvălie stătea un om cu ochelari și două femei.
Se apropie cu sfială de ușă și prinzând inimă, întrebă:
- Nu știi dumneata, domnule, să-mi spui unde locuiește familia Mequinez ?
- Familia inginerului Mequinez ? întrebă negustorul.
- Da, domnule ! răspunse băiatul cu glas sfârșit.
- Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuiește în Tucuman.
Un strigăt sfâșietor, ca al unui rănit de moarte, răspunse acestor cuvinte.
Negustorul și femeile săriră deodată. Câțiva vecini alergară să vadă ce e.
- Ce e ? Ce ai, băiete ? îi zise negustorul, băgându-l în prăvălie și așezându-l pe un scaun. Nu dispera așa, ce Dumnezeu ! Familia Mequinez nu locuiește aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului.
- Unde ? Unde e ? strigă Marco, însuflețindu-se.
- Cam la vreo două poște de aici, adăugă negustorul, pe țărmul râului Saladillo, într-un loc unde se clădește o mare fabrică de zahăr. Oricine te poate îndrepta !
- Am fost eu acolo acum o lună, zise un tânăr, care alergase la strigătul lui Marco.
Marco se uită la el cu ochii mari și îl întrebă repede, îngălbenind:
- Ai văzut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca ?
- Genoveza ? Da, am văzut-o ! Marco izbucni totdeodată în plâns și în râs. Pe urmă deodată întrebă hotărât:
- Pe unde s-o apuc ? Arătați-mi repede drumul, plec îndată !
- Dar e cale de o zi ! îi spuseră cu toții. Ești obosit, odihnește-te, o să pleci mâine !
- Nu se poate ! Nu se poate ! răspunse băiatul. Arătați-mi calea, plec îndată, chiar de-aș ști că mor pe drum !
Văzându-l atât de hotărât, nu se mai împotrivi nimeni:
- Du-te copile, Dumnezeu să te păzească ! îi spuseră cu toții.
- Să bagi de seamă, când vei trece prin pădure, să nu te rătăcești.
- Călătorie bună, italienașule !
Un om îl însoți până afară din oraș, îi arătă drumul, îi dete câteva povețe și rămase puțin privindu-l cum se îndepăr-tează. Peste câteva minute, băiatul se făcu nevăzut în dosul copacilor stufoși de pe marginea șoselei.
