20.04.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (7) de Johanna Spyri

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-7-mancand-cu-peter
Heidi, fetița munților (7). Mâncând cu Peter

Capitolul III. La pășune (2)

Deodată, micul păstor începu să fluiere și să strige ceva în gura mare. Heidi nu știa ce înseamnă asta, în schimb caprele știau, căci în clipa următoare sosiră în goană, una după alta. Turma era adunată la un loc. Câteva capre pășteau liniștite, altele parcă de plictiseală se hârjoneau, izbindu-se ușor cu coarnele.
Heidi dădu fuga în mijlocul lor și nu mai putea de fericire văzând ce frumos se joacă animalele. Se apropia de fiecare în parte, să le cunoască mai bine, căci se deosebeau între ele, fie printr-un semn, fie printr-o purtare mai aparte.
În acest timp, Peter se duse să aducă sacul cu merinde, așternu masa pe jos, apoi făcu împărțeală cinstită, așa cum primise poruncă, punând porțiile mai mari în partea fetiței, porțiile mai mici în partea lui și cana la mijloc.
După aceea o mulse pe Fulg-de-nea și umplu cana de lapte proaspăt și gustos, și o chemă pe Heidi, care nu se mai sătura jucându-se cu caprele. Era atât de zglobie și zburdalnică, încât Peter fu nevoit să repete de câteva ori chemarea până când fetița, zărind masa întinsă pe iarbă, începu să țopăie și mai tare de bucurie.
- Haide, e timpul să mâncăm, treci la masă, îi porunci Peter.
- Laptele e pentru mine ? întrebă Heidi.
- Da, și bucățile astea mari de pâine și de brânză tot ale tale sunt.
Fetița dădu cana peste cap, dintr-o răsuflare, și Peter i-o umplu din nou. Apoi Heidi rupse pâinea în două și-i întinse lui Peter bucata mai mare și toată brânza. Băiatul se codea, minunându-se un pic, căci în viața lui nu căpătase dintr-o dată atâta mâncare.
- Ia, e pentru tine, mie îmi ajunge cât am, îi spuse fetița cu voce convingătoare.
Dându-și seama că tovarășa lui nu glumește, luă darurile și, plecând fruntea în semn de mulțumire, mâncă pe săturate, cum nu mai mâncase vreodată un păzitor de capre.
Deodată Peter sări în picioare și o luă la goană după zvăpăiata Pestrița, care pornise în căutare de iarbă mai fragedă, spre marginea prăpastiei. Se repezi s-o prindă, dar căzu; atunci o apucă iute de un picior; mirată de încercarea lui de a o opri din drum, capra începu să se zbată. Speriat, Peter o chemă pe Heidi în ajutor, nu de alta, dar afurisita trăgea din răsputeri și el nu avea cum să se ridice. Heidi rupse la iuțeală un smoc de iarbă grasă și îl întinse Pestriței care se potoli ca din senin și încetă să se mai smucească. Peter se sculă în picioare, mână capra salvată spre locul unde păștea întreaga turmă, apoi luă biciul, pregătindu-se să o pedepsească bine pe vinovată. Pestrița tremura ca varga, atât era de înspăimântată. Văzând-o în  halul ăsta, Heidi strigă:
- Nu, Peter, nu da în ea, uite ce speriată e, sărăcuța !
- Trebuie să-i dau o lecție, ca să țină minte. 
Dar Heidi nu-i dădu răgaz și izbucni cu căldură în glas: 
- Nu, nu vreau, nu vreau s-o doară !
Văzând privirea ei rugătoare, Peter lăsă biciul în jos și spuse:
- Bine, nu-i fac nimic, dar pentru asta îmi dai și mâine porția ta de brânză cu pâine.
Heidi căzu numaidecât la învoială, ba, mai mult, îi făgădui să-i dea în fiecare zi mâncarea atât de mult râvnită, cerând în schimb să nu mai bată niciodată caprele ei dragi. Și astfel, micuța poznașă se întoarse nepedepsită în mijlocul suratelor ei.
Ziua trecu repede și soarele, ce cobora în asfințit, se pregătea să se ascundă în spatele munților. Heidi se așeză din nou pe iarbă, ca să admire încă o dată covorul de flori ce sclipea în bătaia ultimelor raze ale zilei.
Deodată însă fetița sări în sus și începu să strige:
- Peter, Peter ! Au luat foc munții ! Uite, totul arde acolo sus ! Ghețarul, cerul, stâncile, zăpada și brazii, toate sunt în flăcări și focul s-a întins până dincolo de stânci, unde stă vulturul cloncănitor.
- Așa se întâmplă aici în fiecare seară, spuse Peter foarte liniștit.
- Și ce-i asta ?, întrebă Heidi, învârtindu-se în loc ca să privească uriașul foc ce o înconjura.
- Nimic, ce să fie, e ceva ce vine de la sine, încercă să-i explice ciobănașul. 
Heidi nu mai putea de fericire că îi fusese dat să vadă, într-o singură zi, atâtea lucruri noi și interesante, încât la întoarcere le rânduia pe toate în mintea ei, fără  să scoată o vorbă. Când, în sfârșit, zări cabana, o rupse la fugă, îndreptându-se spre bunicul ei care ședea pe banca de sub brazii cei bătrâni.

* * *

Dă click aici pentru Heidi, fetița munților (8)
Găsești povestirea pe scurt a capitolului III pe blogul Povestiri de lecturi școlare !