de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților - ep.5
 |
| Heidi, fetița munților (6). Pe pajiște |
Capitolul III. La pășune (1)
A doua zi, dis-de-dimineață, un fluierat strident o trezi pe Heidi din somn și, când deschise ochii, o rază strălucitoare ce se strecura prin lucarnă până la culcușul ei făcea ca totul din pod să lucească de parcă ar fi fost poleit cu aur. Se uită uimită în jurul ei, nemaiștiind unde se află.Când auzi însă vocea bunicului, își aduse aminte de toate întâmplările din ajun, de urcușul pe panta abruptă a muntelui și, îndeosebi, de mătușa care, ca să o poată supraveghea, o ținea să se joace numai în preajma ei. Cu atât mai mare îi fu bucuria când se trezi în noul ei cămin. Amintirea celor văzute cu o zi înainte și gândul la ce avea să mai vadă îi umpleau inima de bucurie. Și, mai ales, ardea de nerăbdare să revadă cât mai repede cele două căprițe. Sări sprintenă în picioare, se îmbrăcă în câteva minute, coboră scărița și ieși iute în fața cabanei. Peter era acolo, cu turma, iar bunicul tocmai deschidea staulul să iasă Fulg-de-nea și Pestrița. Alergă în întâmpinarea celor două prietene, strigând de zor ”Bună ziua !”
- Vrei să te duci și tu cu ele la păscut ? întrebă bunicul.
Heidi sări în sus de bucurie.
- Atunci, du-te mai întâi de te spală, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer. Uite, totul e pregătit, spuse bătrânul, arătându-i un lighean cu apă.
Fetița zbură într-acolo și începu să se spele de zor.
Între timp, bunicul intră în cabană și îl chemă pe Peter după el.
- Hai, general al caprelor, vino încoace și adă și sacul tău de merinde.
Peter îl ascultă și se duse.
- Deschide-l, ce stai ! îi mai spuse bunicul cu glas strălucitor și în clipa următoare vârî în sac un codru zdravăn de pîine și o bucată mare de brânză.
Peter căscă ochii cât cepele, atât era de uluit, căci numai porția de pâine era de nu știu câte ori mai mare decât felia de pâine neagră care alcătuia prânzul său amărât.
- Vezi, ai grijă, mai adăugă bunicul; la amiază, fetiței îi mai mulgi două căni cu lapte, căci ea nu știe să bea de la ugerul caprei. Și te mai rog să fii cu ochii în patru, să nu cadă de pe stânci. M-ai înțeles ?
În clipa aceea apăru Heidi.
- Ei, ce zici, bunicule, acum o să mai râdă soarele de mine ? întrebă ea cu mândrie.
Se frecase bine cu o cârpă aspră, pe gât, pe brațe și pe obraji, de i se roșise pielea ca racul. Bunicul zâmbi ușor.
- Nu, acum n-o să aibă de ce să râdă. Dar ține minte, deseară va trebui iar să te speli, căci, după o zi de zbenguială cu caprele, o să te întorci acasă neagră ca smoala. Ei, și-acum, la drum !
Trupa porni cu voioșie pe povârnișul ce ducea spre pășune. Peste noapte, vântul risipise de pe cer ultimii nori și bolta avea acum o culoare de un albastru fermecător.
Frumusețea sclipitoare avu darul să o încânte pe Heidi în asemenea măsură, încât mititica uită de Peter și de capre. Se simțea atrasă în toate părțile, și nu mai prididea cu culesul florilor, în dorința de a-și împodobi odaia cu toate culorile pajiștei. Și nu se lăsă până când nu-și umplu poala șorțului cu flori. Peter avea destulă bătaie de cap cu caprele. Săreau, zvăpăiate, și se împrăștiau care încotro, încât sărăcuțul era nevoit să fluiere și să pocnească tot timpul din bici, ca să le aducă înapoi pe cele mai plimbărețe.
- Unde ești, Heidi ? strigă el deodată, cu tulburare în glas.
- Aici, îi răspunse o voce, dar Peter nu văzu pe nimeni, căci Heidi se așezase în spatele unei movile, în mijlocul unui câmp cu flori ce îmbălsămau aerul.
- Vino-ncoace, să nu cazi de pe stânci, așa a zis bunicul !
- Dar unde sunt stâncile ? întrebă Heidi fără să se miște, trăgând în piept, cu nesaț, parfumul amețitor al florilor.
- Sus, sus de tot, acolo unde ai să vezi îndată și un vultur cloncănitor...
Încurajată de această promisiune, fetița veni numaidecât, cu șorțul încărcat de flori.
