de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților - ep.7
 |
| Heidi, fetița munților (8) |
Capitolul IV. La bunica (1)
Zilele treceau. Soarele răsărea la fel de strălucitor în fiecare zi, iar ciobănașul Peter venea mereu cu caprele lui să o ia pe Heidi și, ca de obicei, să meargă cu turma la pășune. Viața în aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dându-i o înfățișare de copil robust și sănătos; era veselă și fericită ca păsările de munte, ce trăiesc în arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumeniseră în bătaia strălucitoare a soarelui de vară.
Dar iată, trecu și toamna, iarna bătea stăruitor la ușă. Vântul începu să prindă putere și sufla din ce în ce mai tare peste munți. Când era mai vijelios, bunicul o oprea pe Heidi acasă, spunându-i:
- Azi nu te duci nicăieri, rămâi cu mine ! Dacă ai urca, vântul te-ar lua pe sus și te-ar azvârli în prăpastie.
Peter se întristă la gândul zilelor pe care va trebui, de acum încolo, să le petreacă singur, printre crestele înalte.
Într-o duminică după-amiază, în timp ce Heidi și bunicul stăteau de vorbă, auziră deodată un tropăit în pragul ușii. Cineva își scutura de zor zăpada bătătorită pe tălpile ghetelor. Apoi ușa se deschise și în casă intră Peter, cu hainele acoperite de zăpadă înghețată.
- Ei, generale, dacă ai intrat în luptă, ai nevoie să mai prinzi nițică putere.
Și rostind aceste cuvinte, bunicul se îndreptă spre dulap, iar Heidi se grăbi să tragă scaunele mai aproape de masă. Acum aveau în casă mai multe scaune, căci bunicul fusese silit să mai facă și altele, nu de alta, dar Heidi se ținea veșnic scai după el și unde-l vedea lucrând, acolo voia să se așeze și ea. Făcuse chiar și o băncuță, pe care o bătuse lipită de perete.
Peter căscă ochii de atâta mirare când zări bucata groasă de slănină pe o felie de pâine tot atât de groasă, pe care bătrânul i-o puse în față. Sărăcuțul nu se înfruptase în viața lui cu atâta slănină la o singură masă. După ce mâncară pe săturate, Peter îi mulțumi bunicului pentru masă și, luându-și rămas bun de la amândoi, dădu să plece. Când să treacă pragul, își mai aduse aminte de ceva și se întoarse:
- Mai vin eu pe aici, într-una din duminici, dar și tu , Heidi, ar trebui să vii odată să o vezi pe bunica; mereu mă întreabă de tine și ar vrea tare mult să te cunoască.
Heidi era tulburată și nu-și mai găsea liniștea la gândul că cineva dorește s-o vadă. Așa se face că a doua zi, cum se deșteptă din somn, îi spuse bunicului:
- Azi trebuie să mă duc la bunica. Mă așteaptă.
- Nu se poate, zăpada e prea mare, îi răspunse bătrânul, visător.
Heidi însă nu se lăsă și trei zile în șir repetă aceleași cuvinte.
A patra zi, zăpada din jurul casei se făcuse ca gheața și un soare vesel își strecura prin fereastră razele sale jucăușe. Heidi îi spuse și mai stăruitor bunicului că trebuie să meargă neîntârziat să meargă s-o vadă pe bunica; nu-i frumos, adăugă ea, s-o facă să aștepte atâta timp. În cele din urmă, bunicul se lăsă înduplecat și, luând sacul de pe culcușul copilei, spuse:
- Bine, atunci să mergem.
Brazii erau îmbrăcați într-o haină de zăpadă înghețată și sclipeau orbitor în bătaia soarelui.
- Bunicule, vino iute să vezi ! Brazii noștri s-au acoperit de argint, strigă Heidi, sărind de bucurie pe zăpada întărită de ger.
Bunicul scoase din magazie o săniuță încăpătoare și, după ce se așeză, luă fetița în brațe și o înveli în sacul cel gros. În sfârșit, porniră. Săniuța aluneca la vale cu o asemenea repeziciune, încât Heidi era încredințată că zboară ca păsările și, de atâta fericire, dădea din picioare și nu-și mai găsea astâmpărul. Bunicul opri săniuța chiar în dreptul casei lui Peter și, după ce o ajută pe Heidi să coboare, îi spuse:
- Cum începe să se întunece, te întorci acasă, dar vezi, ai grijă, drumul e primejdios.
Apoi, răsucindu-se, porni la deal trăgând sania după el.
Sursa foto
