28.04.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (19)

de Johanna Spyri

heidi-fetita-muntilor-19
Heidi, fetița munților (19)
- Heidi și Peter păstorul pe pajiște

Capitolul IX.O bunică(2)

După câteva zile, bunica o chemă pe Heidi în camera ei. Îi arătă un teanc de cărți, iar fetița se apucă să le răsfoiască. Rămase mută de admirație în fața pozelor atât de frumoase. Deodată, ochii i se umeziră de lacrimi. Văzuse o poză cu un câmp frumos, pe care păștea o turmă de vite, iar în mijlocul turmei se afla păstorul, sprijinit în toiag.
Bunica o luă de mână cu gingășie și-i spuse:
- Hai, nu mai plânge fetița mea. Poza asta ți-a amintit, desigur, ceva ce te face să suferi, nu-i așa ? Uite, vezi, sub ea e scrisă o poveste frumoasă. Dacă vrei, ți-o povestesc. Și mai sunt și altele în cartea asta, și tot atât de frumoase. Hai șterge-ți lacrimile și nu mai plânge.
În scurt timp, Heidi încetă să mai plângă.
- Spune-mi, te rog, o întrebă apoi bunica, cum stai tu cu învățătura ? Ai învățat să citești ?
-Oh, nu, răspunse Heidi suspinând; și știu prea bine că nici nu sunt în stare să învăț.
- Dar de ce, fetițo ? 
- Pentru că e tare greu. Cititul nu se poate învăța, așa mi-a spus Peter; el încearcă mereu, dar degeaba...
- Ascultă, Heidi, o liniști bunica, până azi n-ai învățat să citești fiindcă l-ai crezut pe Peter, acum însă te rog să mă crezi pe mine și ai să vezi ce repede ai să înveți să citești poveștile astea minunate. Numai în felul ăsta ai putea să afli ce s-a întâmplat cu păstorul și cu turma lui. Nu crezi că am dreptate, fetițo ?
- Ba da, răspunse Heidi. Aș vrea să învăț să citesc.
- Foarte bine, copila mea, cu puțină voință o să meargă totul.

Dorul de casă creștea mereu în inima fetiței. Nici poftă de mâncare nu mai avea și, din zi în zi, era tot mai palidă. Adeseori, seara, nu putea să adoarmă decât foarte, foarte târziu, căci, de îndată ce se culca, pe dinaintea ochilor începeau să i se perinde munții, iar când, în sfârșit, izbutea să adoarmă, îi apărea în vis creasta ghețarului aprins de flăcările amurgului. Dimineața se trezea gata să dea fuga în fața cabanei, dar mare îi era dezamăgirea când își dădea seama că se afla în patul ei alb din Frankfurt. Atunci își ascundea capul sub pernă, cuprinsă de un plâns sfâșietor.
Bunica o simți cât este de abătută, o chemă într-o dimineață în camera ei și o întrebă, cu duioșie, de ce e necăjită. Heidi nu voia să pară o ființă nerecunoscătoare în ochii acestei bunici atât de blajine și de cumsecade, de aceea îi răspunse cu tristețe în glas:
- Nu pot să vă spun...
- Dar Clarei n-ai putea să-i spui ? întrebă bătrâna cu blândețe.
- Nu, nici ei, mărturisi Heidi fără șovăire.
Bunica își dădu seama cât e de nefericită și i se făcu milă de ea.
 La o săptămână după aceea, preceptorul ceru să fie primit de doamna Sesemann. Aceasta îl pofti să ia loc și, după obișnuitele cuvinte de bun venit, îl întrebă:
- Ce s-a întâmplat ? Sper că nu aveți vești proaste !
- Dimpotrivă, răspunse vesel preceptorul, s-a petrecut un lucru la care nu mă mai așteptam... un adevărat miracol.
- Nu cumva Heidi a învățat să citească ? spuse bătrâna într-o doară.
- Întocmai ! izbucni preceptorul cu însuflețire. Văzând că nu-i chip să țină minte literele, m-am gândit s-o învăț cu alte mijloace, mai simple, și iată că aproape peste noapte acest copil a învățat să citească așa cum n-a izbutit niciodată să citească un începător. Interesant este că dumneavoastră v-ați dat seama numaidecât că este capabilă să învețe.
- Deci ne putem bucura de două lucruri, spuse zâmbind doamna Sesemann, dorința ei de învățătură și faptul că a provocat apariția unei noi metode de predare.
Seara, la cină, când se așeză la masă, Heidi văzu în fața tacâmului ei cartea care-i plăcuse atât de mult atunci când sosise bunica. Se uită întrebător la aceasta, iar bătrâna se grăbi să-i spună:
- Da, fetițo, e a ta.
- De tot ? întrebă Heidi, roșie în obraji de bucurie. Și pot s-o iau cu mine când o să plec ?
- Da, încuviință bunica, iar de mâine începem s-o citim amândouă.
- Tu însă n-ai să pleci, nu-i așa ? se amestecă în vorbă Clara. După plecarea bunicii, rămâi cu mine și ai să vezi ce bine are să fie.
Seară de seară, după cină, bunica o ruga pe Heidi să-i citească o poveste. Fetița citea cu multă ușurință, iar bunica îi dădea tot felul de lămuriri. Zilele treceau cu repeziciune și iată că sosi și clipa când bunica începu să vorbească de apropiata sa plecare.

* * *

Sursa foto
Dă click aici pentru Heidi, fetița munților (20)
Găsești povestirea pe scurt a capitolului IX pe blogul Povestiri de lecturi școlare !