30.04.2012

HEIDI, FETIȚA MUNȚILOR (20)

de Johanna Spyri

Urmare la Heidi, fetița munților - ep.19

heidi-fetita-muntilor-20
Heidi, fetița munților (20)

Capitolul X. Heidi câștigă și pierde

După-amiezile, în timp ce Clara și domnișoara Rottenmeier se odihneau, bunica o chema pe Heidi în camera ei și stătea cu ea de vorbă despre tot felul de lucruri.
Bunica avea întotdeauna la îndemâna niște resturi de stofă și câteva păpuși drăgălașe și o învăță pe Heidi să le facă rochițe, șorțulețe și alte haine de toată frumusețea.
Încet,încet, fără să-și dea seama, Heidi învăță să coasă. Dar cel mai mult îi plăcea s-o asculte pe bunica citindu-i povestirile ei îndrăgite. Trăia alături de eroii acestor povestiri toate bucuriile și suferințele lor și, în închipuirea ei de copil, personajele căpătau înfățișări apropiate de ființele pe care ea le cunoștea în realitate.
De la o vreme, Heidi nu mai era atât de veselă. Bunica simți și, într-o dimineață, în timp ce Clara mai dormea, o chemă pe Heidi în camera ei.
- Ce-i cu tine, copila mea, de nu mai ești atât de veselă ? întrebă cu grijă bunica. Ce te frământă ? te rogi lui Dumnezeu să te ajute să te faci mai bună și să îți îndeplinească dorințele ?
- Nu, răspunse fetița, acum nu mă mai rog.
- De ce ?
- Fiindcă nu ajută la nimic. Degeaba m-am rugat la Dumnezeu, că nu m-a auzit.
- De unde știi ? întrebă bunica.
- Fiindcă m-am rugat săptămâni în șir și nu m-a ascultat niciodată, răspunse Heidi cu amărăciune, după o clipă de tăcere.
- Fetița mea, spuse bunica, tu trebuie să ai încredere. Nu ne putem da seama întotdeauna ce este mai bun pentru noi, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată încrederea. Ești o copilă cuminte și toate o să ți se împlinească în viață.
Și, rostind aceste cuvinte, bunica îi mângâie obrajii cu duioșie.

Sosi și ziua despărțirii. Bunica avu grijă să potrivească lucrurile în așa fel încât să nu fie o zi tristă ci, dimpotrivă, o zi plină de veselie, până în ultima clipă, când vizitiul trase trăsura la scară.
După plecarea bunicii, copiii simțiră un gol mare în suflet. Clara era mută și posomorâtă. Fetele stăteau tăcute și se întrebau în gând cu vor putea trăi fără bunica. A doua zi, la ora la care citea cu bunica, Heidi aduse cartea ei îndrăgită și-i spuse Clarei:
- Hai să-ți citesc o poveste, vrei ?
Clara se arătă foarte încântată de propunerea prietenei sale și Heidi se apucă să citească. De abia citise câteva rânduri dintr-o poveste în care se vorbea și despre o bunică moartă și izbucni într-un plâns sfâșietor:
- Acum bunica de la munte a murit și eu n-am să mă mai pot întoarce la ea, ca să-i dau pâinițe proaspete, bolborosi ea printre sughițuri.
Clara încercă să o liniștească, spunându-i că nu bunica de la munte murise, că în povestire era vorba de o altă bunică. Heidi credea însă atât de mult în ceea ce citea, încât Clarei îi fu tare greu s-o facă să înțeleagă deosebirea dintre o poveste și viața de toate zilele. În cele din urmă izbuti, dar gândul că bunica putea să moară în lipsa ei continua s-o frământe mereu pe micuța Heidi.
Domnișoara Rottenmeier intră în cameră și, văzând cât de mult se străduiește Clara s-o liniștească pe această zvăpăiată cu ochii înecați în lacrimi, se apropie de Heidi și-i spuse cu toată asprimea:
- Adelheid, văicărelile tale sunt necugetate și fără temei și dacă nu te astâmperi și te mai prind plângând, îți iau cartea și nu ți-o mai dau niciodată, ai înțeles ?!
Cuvintele răstite ale guvernantei avură darul s-o sperie pe Heidi, care, de frică, se făcu albă ca varul. Căci, în afară de Clara, cartea asta era pentru ea lucrul cel mai de preț din această casă. 
De aceea, încetă pe loc să mai plângă și, ștergându-și la iuțeală lacrimile, se căzni din răsputeri să n-o mai podidească plânsul. 
Curând, Heidi își pierdu de tot pofta de mâncare. Slăbea mereu și era din ce în ce mai palidă. Bunul Sebastian nu putea să mai îndure văzând-o cum se stinge și nu o dată, când Heidi nu voia să mănânce, îi spunea cu o voce părintească:
- Luați, micuță domnișoară ! De ce numai o lingură ? Luați două, nici nu știți ce gustoasă este. 
Dar blândețea lui era zadarnică.
Seara, când se culca, Heidi zărea mereu în fața ei munții și pajiștile înverzite și tristețea care o cuprindea era atât de mare, încât își ascundea capul sub pernă ca să nu i se audă plânsul. Vremea trecea și Heidi nu mai știa dacă e iarnă sau vară, căci zidurile din jurul casei erau veșnic cenușii. De ieșit, ieșeau foarte rar, căci Clara nu era în stare să facă o plimbare mai lungă.
* * * 

Dă click aici pentru Heidi, fetița munților (21) !

Găsești povestirea pe scurt a capitolului X pe blogul Povestiri de lecturi școlare