de Johanna Spyri
Urmare la Heidi, fetița munților - ep. 17
 |
| Heidi, fetița munților (18) |
Capitolul IX. O bunică (1)
Judecând după pregătirile din seara aceea și din ziua următoare, oricine ar fi putut să-și dea seama că bunica era așteptată cu toată cinstea cuvenită și că ea va avea un cuvânt greu de spus în această casă. Tinette își puse numaidecât o bonețică albă ca laptele, iar Sebastian avu grijă ca peste tot să fie cât mai multe scaune, astfel încât doamna Sesemann să se poată așeza oriunde i-ar face plăcere.
Domnișoara Rottenmeier controlă cameră după cameră, să vadă dacă totul era în ordine, având grijă în acest timp să stea cât mai țeapănă, spre a-i face pe toți să înțeleagă că dacă în casă venea o stăpână nouă, domnia ei nu s-a încheiat.
În sfârșit, se auzi uruitul roților și, în clipa următoare, trăsura se opri în fața casei. Sebastian și Tinette coborâră iute să ia bagajele. Domnișoara Rottenmeier îi urmă țanțoșă, cu pas domol, s-o primească pe doamna Sesemann.
Heidi primise poruncă să aștepte în camera ei până va fi chemată, căci, fără îndoială, doamna Sesemann va dori mai întâi să rămână câteva clipe singură cu nepoata ei. Heidi se așeză pe marginea patului și se apucă să repete în gând cum să-i vorbească bunicii. Dar iată că nu-i fu dat să aștepte prea mult și în pragul ușii apăru Tinette, care-i spuse cu vocea ei uricioasă:
- Coborâți în sala de studii.
Bunica o întâmpină cu glas prietenos:
- Vino mai aproape, copila mea, să te pot vedea mai bine.
- Bună ziua, stimată doamnă, îi spuse Heidi, respectuoasă.
- Nu, nu, fetițo, mie să nu-mi spui așa, mie să-mi spui simplu: bunico. Pentru copiii mei vreau să rămân întotdeauna aceeași bunică.
Heidi se uită cu atâta admirație la bunica asta atât de blajină, care o făcu să se simtă numaidecât în largul ei. Nu se mai sătura privind chipul frumos, împodobit de un păr alb minunat, ce se revărsa de sub pălărioara de mătase neagră.
- Cum te cheamă ? o întrebă ea.
- Heidi, răspunse copila, dar trebuie să mă cheme și Adelheid și să am mereu grijă să răspund la acest nume.
Se simțea puțin vinovată, uitând uneori că de fapt acesta era numele ei adevărat și astfel se întâmpla să nu răspundă pe loc la chemările domnișoarei Rottenmeier.
Aceasta tocmai intra pe ușă și, auzind despre ce-i vorba, îi spuse doamnei Sesemann:
- A trebuit să-i dăm un nume care, de bine, de rău, să poată fi rostit de față cu toată lumea, chiar dacă ar fi fost vorba numai de servitori...
- Dacă un copil are un nume al său, nu văd nici un motiv să i se dea un altul, o întrerupse bătrâna.
Domnișoara Rottenmeier se arătă foarte mâhnită, auzind-o pe bunică cum îi spune fetiței e numele de răsfăț și cum îi permite să o numească simplu ”bunică”. Bătrâna însă avea părerile ei și nimeni n-ar fi fost în stare s-o facă să și le schimbe. În ciuda vârstei, era vioaie și avea o minte foarte ageră, astfel că nimic nu-i scăpă din ceea ce se petrecea în casă.
Sursa foto
Bunica o întâmpină cu glas prietenos:
- Vino mai aproape, copila mea, să te pot vedea mai bine.
- Bună ziua, stimată doamnă, îi spuse Heidi, respectuoasă.
- Nu, nu, fetițo, mie să nu-mi spui așa, mie să-mi spui simplu: bunico. Pentru copiii mei vreau să rămân întotdeauna aceeași bunică.
Heidi se uită cu atâta admirație la bunica asta atât de blajină, care o făcu să se simtă numaidecât în largul ei. Nu se mai sătura privind chipul frumos, împodobit de un păr alb minunat, ce se revărsa de sub pălărioara de mătase neagră.
- Cum te cheamă ? o întrebă ea.
- Heidi, răspunse copila, dar trebuie să mă cheme și Adelheid și să am mereu grijă să răspund la acest nume.
Se simțea puțin vinovată, uitând uneori că de fapt acesta era numele ei adevărat și astfel se întâmpla să nu răspundă pe loc la chemările domnișoarei Rottenmeier.
Aceasta tocmai intra pe ușă și, auzind despre ce-i vorba, îi spuse doamnei Sesemann:
- A trebuit să-i dăm un nume care, de bine, de rău, să poată fi rostit de față cu toată lumea, chiar dacă ar fi fost vorba numai de servitori...
- Dacă un copil are un nume al său, nu văd nici un motiv să i se dea un altul, o întrerupse bătrâna.
Domnișoara Rottenmeier se arătă foarte mâhnită, auzind-o pe bunică cum îi spune fetiței e numele de răsfăț și cum îi permite să o numească simplu ”bunică”. Bătrâna însă avea părerile ei și nimeni n-ar fi fost în stare s-o facă să și le schimbe. În ciuda vârstei, era vioaie și avea o minte foarte ageră, astfel că nimic nu-i scăpă din ceea ce se petrecea în casă.
