 |
De
când se scria musca pe părete,
A
fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi
voind să aibă copii,au făcut demai multe ori tot ce trebuia să facă pentru
aceasta;au îmblat pe la vraci și filosofi casă
caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar.
În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme,dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme,dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi. Dar ce îmbli, împărate, să afli ? Dorința ce ai o să-ți
aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci dacă ai ceva leacuri care
să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos
şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa
leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a
simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au
veselit de această întâmplare.
Mai-nainte
însă de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut
niciun vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate
bunurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare. Taci,
fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe
d-alde astea. În sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci,
fătul meu, că ţi-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viaă fără de moarte.
Atunci,
copilul tăcu şi se născu, iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în
toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.
De
ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe
la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţau într-un
an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie.
Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca
Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş,
trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea
cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii
împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind
aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit ? Şi
dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până
ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
Atunci
toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească
împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem
să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar
n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră
în vorbele lui, iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale
să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi,
Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari
din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul.Dar cum punea mâna şi apuca pe câte
unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când
era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal
răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul, iar când puse mâna pe coada
lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne ? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să
mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi
înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi
spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa,
arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine
să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în
lapte.
Cerând
împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pe vătaful curţii şi
i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul
său pe acelea care îi vorplăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei
nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său
de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le
cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca
oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu,
dar fie, că izbuti.
Când
auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi
pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe
dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru
aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în trei zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A
treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale.
Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi
alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi
boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii,
carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta,
ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni
calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi
vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După
ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi
împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi,
oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea
către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce
ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.
Stând
să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea,
încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca
toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot
necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar
mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă
de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar
paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va
fi de trebuinţă.
Se
deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.
A
doua zi, când se revărsau zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos
înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi
porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată, se apropie Gheonoaia.
Şi
când venea ea, nene, dobora copacii, aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca
vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când
era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stai, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic !
Şi
văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci
de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că
până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva
nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut
oasele cele multe.
Se
duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un
călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de
durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la
loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul
şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea,
frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea
îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După
trei zile, se pregătiră de drum şi porniră. Merse Făt-Frumos, merse,
cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete
de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte
pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită ?
Şi
calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot
să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut
lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor
să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc
şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de
pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa
şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine,dis-de-dimineaţă,să
fim gata.
A
doua zi se pregătiră, ca şi când ajunseseră la Gheonoaie, și porniră. Când,
auziră un urlet și o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci !
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia,
cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul
de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă
asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era
să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face
nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă
pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul
ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei
zile plecară mai departe.
Trecând
şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce
ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare
era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un
vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o
primejdie mare; şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem
voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este
încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai
sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte;
cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste
poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.
După
ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi
răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în
scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca
să nu mă zăticneşti în zborul meu.
Se
urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarelor pădurii
şi sunt adunate toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se
urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita,
dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în
jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi
dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea
părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului
afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi
prăpădea negreşit.
Mai
mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet
de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor.
Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum
o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi
zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos ! Ce cauţi pe aici ?
- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte.
- De căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci
descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere;
erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a
scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în
vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi
făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.
Femeile
îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse,
şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu
toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet,
încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă
la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La
însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de
primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră
să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea
Valea Plângerii.
Petrecu
acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr,
ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta
în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele
sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca
un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure,
dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu
a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu
băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând
iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta ? Deodată îl apucă un dor de
tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl
cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii ! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă
topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca
să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o
mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce,
ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar
tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice
gândul că vei pieri.
Toate
rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-aufost în stare să-i
potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe
urmă, calul îi zise:
- Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai
tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi dacă vei primi tocmeala mea, te duc
înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o !
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei
voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se
pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună
unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră
în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se
schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa
ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se
de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta ? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe
aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii
râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deștept, iară el, supărat,
plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând
la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea
răspunsuri. Nu se putea domiri el: Cum de în câteva zile s-au schimbat astfel
locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam
tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte
oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe
urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută
mâna şi îi zise:
- Rămâi
sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta,
încalecă îndată şi aidem !
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul
plecă precum săgeata de iute.
Văzând
palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în
ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum
şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare
cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care
găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de
dărămăturile căzute.
Căutând
într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele
ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl
deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas
slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O
palmă îi trase
Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi
îndată se şi făcu ţărână.
Iar
eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Dintre poveștile lui Petre Ispirescu, ai mai putea să citești aici:
