30.01.2012

ÎN VREME DE RĂZBOI (3)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la În vreme de război - 2

III


in-vreme-de-razboi-3
În vreme de război (3) Viscolul
Era o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de câine nu se mai auzea - cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților ! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme ?
Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejească. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare !
D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul ? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce ; dar așa, degeaba ! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: călătorii n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa din dos.
În adevăr, după ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacătă, pe-nseratele că bate cineva la ușă.
Care-i acolo ? întreabă hangiul.
- Eu, dom' Stavrache, răspunde un glas slab de copilă... Deschide...
Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi ; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale mă-sii, și pe cap un testemel.
Ce vrei ?
- M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica, de doi bani țuică.
Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.
Da'... zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate... Și... să măsori bine...
- Da' bani ai adus ?
- Ba !... zice că să scrii.
- Iar să scriu ?
Și d.Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie bolborosind:
- Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliți !
În prăvălie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și dă să-l vâre iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise ? - că, fără vorbă, lip ! o palmă peste obrazul înghețat.
Lasă covrigul jos, hoațo !... De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului !
Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la fălcuța-ncălzită. Apoi, a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase.
Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit pân odaie... Să fi trecut așa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară... Ascultă cu dinadinsul - urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei. Mușterii... Călători... Cine dracu mai umblă pe vremea asta ! Hangiul aprinde o lumânare și trece-n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu.
Care-i acolo ?
- Oameni buni !
E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.
Bună vremea! zise o momâie de om, înalt și spătos, cu o glugă mare, și intră, pe când altul, tot așa îmbrobodit, stă în fața cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vremii.
- Bună să-ți fie inima ! răspunde gazda.
- Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii, prăpădiți ; noi, degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă.
- Bucuros, zice hangiul... Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis.
Din norocire, poarta era nemețită, însă pe dinafară ; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosni spărgându-și lipiturile de gheață, sania fu trasă în curte și caii puși la iesle.
Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce...
Când d. Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi ; celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele.
N-ai ceva mezelic ?
Se afla... Măsline, costițe de râmător afumate, pastramă și telemea... Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie.
Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit ! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă.
Mâncând, firește, începu vorba.
Strașnic viscol, domnule !
- Da' de unde sunteți dumneavoastră ?
- De departe...
Și încotro vă duceți ?
- Nu știu... Să mă crezi că nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat.
- Ciudată vorba dumitale ! zise hangiul, ridicând sprâncenile ; să umble omul așa pe drumuri fără să știe unde merge...
- Ei de ! răspunse simplu musafirul ; vezi ?
Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândi nițel, gazda:
Dumneavoastră sunteți... negustori ?
- Nu.
- Foncționari...
- Știi, nici tocma funcționari ; dar... cam așa.
- Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții.
- Ba nu !
După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin:
Bravo ! bun vin ai, domnule Stavrache.
- De unde știi că mă cheamă Stavrache ?
- Mi-a spus prietinul.
- Da'... dumnealui... de unde știe ?
- Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să nu înnoptăm pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache.
- Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui ! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu fața la perete. Când deodată:
- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni ? zise omul din pat râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului.
Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea !
Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări nenchipuite ; mânile voiră să se ridice, dar căzură țepene d-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat... Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe-n sec din degete ; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate ; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară.
Șezi, neică, zise fratele mai mic, așezându-se la masă.
Hangiul ascultă.
Te miri, firește, că mă vezi...
Hangiul zâmbi.
Mă credeai mort, nu-i așa ?... Aș ! scrisoarea din urmă a fost o glumă...
Hangiul începu să râză.
Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi... E vorba de dreptate frățească... Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu... de ! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut ; de-atâta vreme nu te-am supărat... Acu... ce să-ți mai spui ? Am umblat cu banii reghimentului... și de-aia am venit... Să nu mă lași ! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai... Nu bei și dumneata cu noi ?
Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul ; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleștată. Tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân.
Musafirii se uitară lung unul la altul.
...Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpușc... Neică! adăogă omul cu multă căldură ; neică ! să nu care cumva să mă lași... Nu zici nimic ?
Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci și mătănii ; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.
Pe când musafirii steteau nedomiriți, uitându-se când unul  la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă.
Dormea ?... Visa urât ?... Așa de repede s-adoarmă ?... Se preface ?...
Dar n-apucară să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăielile se porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.
Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet ! - ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roșit în foc - și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări.
Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră.
Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor și se năpusti asupra lui frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.
Săi, că mă omoară !
Tovarășul voi să apuce pe Stavrache de la spate ; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc și-nhăță pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ.
Mă strânge de gât ! vrea să mă muște !
Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcări nenchipuită. S-ar fi a sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu... Stavrache, ocupat cu tovarășul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare ; fratele i le apucă, le-nfășură de două ori strâns bine și închise capătul curelii în cataramă ; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se-ntoarcă în loc ; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului, așa că Stavrache șovăind nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbuși ca un taur, scrâșnind și răgind.
Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.
Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipa și râdea cu hohot. Acu era legat butuc.
- Caută lumânarea ! zise fratele stins de puteri, ștergându-se de sudoare.
Tovarășul se sui în pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi ș-o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popește.
Ce-i de făcut ? zise tovarășul cu groază.
- N-am noroc ! răspunse fratele.
Zdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta-nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a acestei nuvele pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Dintre nuvelele lui Ion Luca Caragiale, ai putea să mai citești: