Bobocul de rață cel urât (3)

de Hans Christian Andersen.

Urmare la Bobocul de rață cel urât (2)

Așa s-a petrecut în ziua dintâi și lucrurile merseră din ce în ce mai rău. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte răutăcioase cu el și mereu îi spuneau:

- Bine ar fi să te ia pisica, uricioasă dihanie ce ești ! 

Până și mama lui îi spunea uneori:

- Aş vrea să fii departe de aici. 

Rațele îl mușcau, puii de găină îl băteau și femeia care dădea de mâncare la păsări îl împingea cu piciorul.

Atunci o porni el și ieși afară din curte. Păsărelele de prin tufișuri văzându-l zburară speriate. "Şi toate astea pentru că sunt urât", se gândi bobocul; închise ochii și merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde trăiau rațele sălbatice. Se culcă acolo în noaptea aceea, că era tare amărât și cădea de osteneală.

A doua zi, când se treziră rațele sălbatice, dădură cu ochii de tovarașul lor cel nou.

- Ce-i asta ? se întrebau ele; bobocul se întoarse în toate părțile și salută cât putu mai frumos.

- Te poți făli că ești groaznic de urât ! ziseră rațele sălbatice; dar de asta puțin ne pasă nouă, numai să nu cumva să te însori cu cineva din neamul nostru.

Sărmanul, parcă se mai gândea el să se însoare, el care nu cerea altceva decât voia de a se culca în stuf și de a bea apă din iaz !

Petrecu astfel doua zile. Iată că veniră în locurile acelea doi gânsaci sălbatici. Ei nu trăiseră încă prin lume, așa că erau foarte obraznici.

- Asculta camarade, ziseră nou-veniții, ești așa de urât că te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu să ne întovărășești ? Aici, în apropiere, în cealaltă baltă sunt gâște sălbatice foarte drăguțe, mai toate domnișoare, și știu să cânte frumos. Cine știe dacă nu ți-oi găsi norocul, cu toata urâțenia ta.

Deodată se-auzi: poc ! poc ! și cei doi gânsaci sălbatici căzură morți în desișul de trestii, și apa se roși de sângele lor.

Poc ! Poc ! şi stoluri de gâște sălbatice zburară din stuf. Şi iar se mai auziră pocnituri de pusti. Era vânătoare mare; toți vânătorii stăteau culcați de jur-împrejurul iazului: câțiva stăteau la pândă cățărați pe crengile copacilor, ce se îndoiau deasupra trestiilor. O abureală albăstrie, ca mici norișori, se rupea de pe copacii întunecoși și se împânzea deasupra apei; apoi sosiră în bătaie și câinii de vânătoare: Chiau, chiau... și trestiile și loziile se aplecau în toate părțile. Ce groază pe bietul boboc ! își îndoi capul ca să și-l ascundă sub aripă; dar în aceeași clipă văzu în fața lui un câine mare, înfiorător: limba-i atârna afară și ochii lui sălbatici scânteiau de cruzime. Câinele se întoarse spre boboc, îi arătă colții ascuțiți și plecă fără să-l atingă.

- Slavă Domnului ! suspină bobocul; sunt așa de urât încât nici câinele nu vrea să mă mănânce.

Şi rămase așa, în tăcere, în vreme ce gloanțele șuierau prin trestii și pocniturile puștilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seară zgomotul încetă; dar bietul boboc tot nu îndrăznea să se miște. Mai așteptă câtva timp, se uită de jur-împrejur, și luându-și inima în dinți, o rupse la fugă. Străbătu el câmpii, livezi, când iată că o vijelie năprasnică îl impiedică de-a merge mai departe.

* * *

Urmează Bobocul de rață cel urât (4)