LA TAZLĂU (1)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - "În Munții Neamțului”

Urmare la Singur

La Tazlău

...Un pitic și doi giganți !... Cam așa înfățișare, cel puțin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte și Huțan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălțime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuței, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuși în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silințele ce-și dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalțe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei...

Și până ce Sgribincea să-și deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi și rar pe întinderea de mușchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuței își cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieți, țesându-și iute la suiș mersu-i harnic și mărunt; și, până ce Huțan să-și ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase și repezi pe nările înfierbântate și larg deschise ale Pisicuței, sub truda opintirilor la deal...

Iar când, pe muchia verde a opcinei, ne întâlnirăm în față cu soarele ce-și înălțase deplin, peste sprânceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii și se deșirară mistuindu-se pe zările depărtate ale munților din apus... Lumina răsăritului scălda fețele noastre și, sub văpaia curată a ei, cei doi uriași se înfățișară transfigurați privirilor mele ! Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate și lungi, așa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbătești și pline de viață ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezișe a răsăritului trandafiriu !...

Și, fiindcă Pisicuța, ori de câte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecât, apoi o oprii un minut pe zare spre a-și mai lua suflet. Huțan și Sgribincea se opriră și ei.

- Măi flăcăi, le zisei eu când fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutați de mai răriți cel pas, că cu mersul vostru aveți să-mi oftigiți iapa până-n Tazlău; ș-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungând de la spate.

- Așa-i, cucoane, da vezi 'neata că, de-om merge așa pe- ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure și n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe și locurile-s tari.

- Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeți așa ca să nu-mi oftigiți iapa; și vedeți, bre, de alegeți și voi un drum mai trăgănat, că - după ce văd eu înaintea mea - apoi avem de străbătut până-n sat un tartar întreg de munți și mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu șaua-n spate.

- Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huțan, pân-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ș-om tot scoborî, că, până-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale - că-i valea strâmtă și plină de stânci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ș-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem până-n sat tot pe drum de hodină.

- Ș-o să suim multe dealuri, măi Huțane ?

- Apoi urcăm numai pe Goșman și pe Negru; ș-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu și dăm devale-n Preluce.

- Da ce mâncare-s Prelucele tale, bre ?

- Ia niște poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.

- Da de ce Durău spui tu, mă Huțane ? Eu știu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul în spate, cu Durău cu tot, și l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.

- Apoi a hi Durău, și pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stâncă, preț, așa, ca la două staturi de om înălțime.

- Da ce ne-om face noi, mă Huțane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele ?

- Ei, ce ne-om face ?... ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vârî și noi în apă pân' la brâu ș-om ieși devale-n sat.

- Noi... da'nealui ?

- Ei!... 'nealui îi călare, și doar știu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pân-om trece Tazlăul, că, vorba lui moș Căpățână, a hi vinind cu schinare ca un balaur.

- Bre, zisei eu după un minut de gândire, da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor pân'la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm și să tot scoborâm la tihărăi (1) ?

- Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi 'neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieșim în poienile Gușmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu și scoborâm devale-n Preluce; numai, vezi 'neata, că asta-i treabă măcar de două zile și noi n-om putea, că mâini trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huțan, care citea ca pe carte geografia muntelui.

- Apoi, dacă-i așa, apucați și voi, măi flăcăi, pe unde știți; numai cât vedeți de mă scoateți și pe mine și pe iapă teferi pân'la Tazlău.

- Apoi, dă, cucoane, așa chitim și noi, dac-a da D-zeu. 

Și fiindcă ei amândoi chiteau tocmai așa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale.

Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute și, rareori numai, câte un strop de cer albastru sau câte un fulg de lumină mai picurau răzlețe, din înălțimile încâlcite ale bolților de crengi, peste umerii și peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă și numai hogașurile (2) săpate de puhoaie se mai țeseau iute între ele, ca niște tăieturi adânci în prundișul galben al povârnișului repede. Pe alocurea, arbori uriași, a căror bătrânețe șubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopți, zăceau răsturnați la pământ în toată nemăsurata lor lungime și, cu trunchiuri pentru veșnicie adormite și cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborâșurile încă umede și lunecoase ale muntelui... Om și cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mișcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furișa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul... Și de unde Sgribincea și Huțan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnați, eu, dimpotrivă, întrebuințam toate meșteșugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr și nevătămat peste greutățile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuța, care se deprinsese a se ținea de mine ca un câine credincios, o lăsasem slobodă, și ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atâta pricepere își alegea linia de scoborât, cu atâta iscusință își înțepenea copita fină a piciorului său subțire în lunecușul viclean și repede al povârnișului, cu atâta agerime și ușurință trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munți, nu-și putu păstra obișnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobște și lui îndeosebi, și, minunându-se de o măiastră săritură a Pisicuței peste un arbore răsturnat:

- C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ți-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admirațiuni; ia uite, mă Huțane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pântece...

- Măi așa, mă !... Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduși 'neata, cucoane, peste vita as' de cal ? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ți-oi spune... Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu și de la nevoie...

- Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzit-ați voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are ?

* * *

________
(1) tihăraie = loc râpos și împădurit; povârniș repede
(2) hogaș = aici, urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul

Sursa foto

Urmează La Tazlău (2)