Istoria unui galbân (5)

de Vasile Alecsandri

Urmare la Istoria unui galbân (4)

Ți-am spus că el iubea vânatul. Această patimă se dezvelise în inima lui cu atât mai strașnic că era foarte rău chitaș și, în urmare, mai toate păsările îi treceau pe la nas. În zadar el le alunga cu haliciurile prin văzduh; nici una din ele nu vroia să-i împlinească mulțumirea de a pica.

Într-o zi, nenorocitul meu vânător se trezi cu hotărârea să facă minuni și să nu se întoarcă acasă decât cu cel puțin două care mocănești pline de jigănii ucise; dar, precum știi, hotărârea și împlinirea sunt două lucruri care n-au obicei a se întâlni cam ades. Cu toate aceste, stăpânul meu se îmbrăcă în tot costumul de vânător și se porni cu pălăria de paie pe urechi, șuierând o bucată din opera Zampa : Il faut céder ŕ mes lois... ca un om sigur de biruință. Și nici nu putea fi altmintere de vreme ce avea cu el treizeci de încărcături gata, o torbă nouă și o pușcă de Lepage cu două țevi. Bine încredințat deci în dibăcia lui, el ieși la câmp, aruncând împrejurul său căutături pline de lăcomie și de cruzime.

Trebuie să știi, iubita mea, că nu este tigru, nu este hienă, nu este, în sfârșit, lighioaie pe pământ mai crudă decât un vânător prost în cele dintâi ale lui cercări. Țelul său este numai ca să ucidă pentru ca să se încreadă că-i pușcaș; de aceea trage în toate părțile, în toate jigăniile, fără deosebire: găini, prepelițe, curcani, vrăbii, ba încă, de nu s-ar sfii, ar slobozi pușca și peste oameni. Se înțelege de la sine că cele mai multe ori el împrăștie în vânt ocale întregi de praf și că se ostenește zile mari degeaba. Iar dacă i se întâmplă să doboare vreo păsăruică oarbă... să-l vezi atunci cum aleargă cu ochii boldiți la locul unde a zărit-o picând: gard, șanț, spini, el răzbate tot, fără sfială; ar trece și prin foc fără a lua seama, căci atunci el nici nu vede, nici n-aude. Își pierde ceasornicul, pălăria, pușca... dar nu-i pasă; el a lovit !... și de vreme ce-a lovit, e pușcaș bun.

Această idee măgulitoare ațâță focul ce-l înflacără și dă aripi picioarelor sale, care aleargă, saltă, zboară făr-a atinge pământul.

Și când zărește în iarbă pasărea rănită, să-l vezi cu ce turbare se aruncă asupra ei, și pe urmă cu ce fudulie o ridică până la ochi ca să o privească mai de aproape. Atunci i se pare că ține o lume în mână ! Bucuria lui este nebună; ar voi să lege pasărea la piept, ca o decorație, dar, aducându-și aminte că are o torbă, o pune într-însa, și apoi o scoate de zece ori pe minut pentru ca să o mai vadă. Deșertăciunea lui găsește pricină de fală în moartea unei ființe nevinovate !

Cea întâi pasăre care a fost jertfa cruzimii stăpânului meu era un botgros. Pare că-l văd și acum pe creanga unui păr sălbatic, cu gușa umflată de cântare ! Vânătorul meu se apropie de el pe furiș, ca un motan, îl chiti multă vreme, trase piedica puștii, și bietul botgros pică pe iarbă, slobozind un țipăt dureros !... Îl lovise tocmai în gușă. Acea scenă m-a înfiorat așa de tare și totodată a trezit în mine o ură atât de cumplită asupra tuturor oamenilor, încât m-am hotărât pe loc a mă depărta de verișorul isprăvnicesei și, dar, profitând de uimirea ce-l cuprinsese în vremea când alerga să puie mâna pe victima lui, am sărit iute din buzunar și m-am ascuns în iarbă. De atunci, iubita mea, am rămas încredințat că în oameni sunt semințe de cruzime care, dacă ar avea prilejuri favoritoare pentru dezvelirea lor, ar acoperi fața pământului cu mii de Neroni.

PARAUA: De nerozi ?

GALBENUL: Neroni. Cât pentru nerozi, după cum le zic în Valahia, slavă Domnului ! seminția lor s-a dezvelit și a înflorit destul de bine în lume.

PARAUA: Mai ales de când s-a lățit mania de a avea spirit.

GALBENUL: Acum eram liber !... liber !... înțelegi tu, iubita mea, toată dulceața și toată puterea acestui cuvânt ? Neatârnat de nimeni, scăpat de închisorile pungilor !... volnic de-a face tot ce-mi plăcea !... În ceasul acela am gustat cea mai mare fericire în sufletul meu, căci nimic pe lume nu e mai scump și mai slăvit decât libertatea; ea este darul cel mai neprețuit ce l-a dat Dumnezeu oamenilor. Și să știi de la mine că atunci o nație se apropie de moarte când începe a fi surdă la glasul libertății !

PARAUA: Acest adevăr e vechi de când lumea și îl știu de mult.

GALBENUL: Cum se poate ?... Eu credeam că l-am descoperit singur.

PARAUA (zâmbind): Spiritele înalte se potrivesc ades la gânduri.

GALBENUL (se închină): Eram liber, precum ți-am spus, într-o câmpie înflorită, ce răsuna de cântecele păsărilor.

Ciocârliile voioase în văzduh se legănau / Și-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serbau.

Florile dezmierdate de un vântușor lin răspândeau în aer feluri de miroase, ce mă îmbătau de mulțumire. Stam culcat între doi toporași și mă uitam la soare cu dragostea unui frate, căci, după zisa poeților, soarele nu este altă decât un glob de aur. Razele sale lunecau pe fața mea, dându-mi o sărutare fierbinte, ce mă făcea să strălucesc de bucurie. Vai mie ! puteam oare gândi că tocmai el va fi pricina nenorocirii mele și a de iznoavei robiri în care am ajuns !...

Acum sunt încredințat de adevărul proverbului românesc ce zice că: fratele-ți scoate ochii !... și păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu, Toporul și pădurea, care zice:

Că în fieșce țară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc străinii; ci ni le face toate

Un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.

PARAUA (cu entuziasm): Aferim, aferim (1) !

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Ți-am spus, draga mea, că câmpia unde mă desfătam cu atâta mulțumire vuia de cântecele păsărilor, dar mai cu seamă de vro câteva minute ea răsuna de glasul îngeresc al unei tinere copile, ce culegea flori aproape de mine. Zic îngeresc, pentru că așa-i obiceiul, cu toate că nime nu cred că a auzit glasul îngerilor; și socot că aș nimeri mai bine zicând argintiu, mai ales că acest cuvânt îmi aduce aminte de glasul tău, ce m-a încântat așa de mult în buzunarul căpitanului Costiță.

PARAUA (varsă o lacrimă de înduioșare).

GALBENUL: Ai însemnat ca și mine, scumpa mea, cât e de frumos neamul țiganilor care trăiesc în partea munților și ce figuri regulate și vioaie se găsesc printre femeile lor; dar crede-mă că niciodată, de când mă aflu în Principatele românești, n-am întâlnit trăsături atât de gingașe, atât de bine împreunate și într-un cuvânt atât de plăcute ca a Zamfirei (așa se numea copila ce culegea flori lângă mine). Lasă că era tânără numai de vro șaisprezece ani și că avea încă acea frăgezime copilărească atât de neprețuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mișcările ei, căutătura sa, glasul său aveau un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcime încântătoare, ce o asemănau cu o căprioară sprintenă în momentul când simte vânătorul în codri. Părul său negru ca pana corbului era împletit în cosițe împodobite cu bănuți de argint și cu floricele; la gât purta o salbă de mărgele roșii și albe și de rubele, care sălta pe sânu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat și strălucind felurit sub razele soarelui. Toată haina ei era o cămașă albă cusută cu altițe de fir și de mătase pe la umeri și pe la gât și o fotă albastră cu dungi vișinii, ce înconjura trupul său mlădios ca o trestie și tras prin inel, după cum zic românii.

Ce să-ți mai spun?... Pentru ca să-ți dau o slabă idee de toată persoana Zamfirei ar trebui să fac o fiziologie întreagă de fieștecare parte îndeosebi, sau să urmez unor autori care, vroind a descrie un portret, întrebuințează chipul obișnuit în pașapoarte. Aș zice dar ca dânșii că avea:

Ochii, ca seninul după ploaie sau ca floarea de cicoare.

Genele, lungi ca un văl de mătase.

Sprâncenele, bine arcate ca arcul amorului.

Obrajii, rotundo-lungăreți și vopsiți ușurel de purpura aurorei, care de câte ori se ivește totodată și zâmbește, pentru înlesnirea rimei și plăcerea poeților.

Gura, boboc de trandafir, jumătate desfoiat.

Dinții, sâmburi de măr fără coajă, sau mărgăritar.

Părul, vezi mai sus.

Gâtul, de lebădă, după obiceiul vechi.

Sânul...

PARAUA (cu puțină gelozie): Cred că nu l-ai cercetat de aproape.

GALBENUL: Ba încă m-am și legănat pe el !... Și pot zice fără rușine că m-am simțit oarecum mângâiat de pierderea libertății mele când a dat Zamfira cu ochii de mine (căci sticleam din pricina soarelui) ! și mai ales când, zâmbind cu mulțumire, m-a aninat de salbă și m-a culcat pe sânul ei atât de minunat, atât de rotund, atât de frumos ! Ce leagăn, scumpa mea, ce leagăn !

Să trăiești și să mori pe dânsul făr-a dori altă fericire pe pământ și alt rai pe ceea lume.

* * * 

______

(1) = foarte bine!, bravo! (lb.turcă)

Urmează Istoria unui galbân (6) !