GALBENUL (urmând cu foc): Înțelepciunea și paralele turcești sunt două lucruri care mi-au câștigat inima.
GALBENUL (după un zâmbet): Tânărul ce mă câștigase în cărți era una din acele ființe a cărora nume se sfârșește în escu, când se află la Moldova, și în eanu, când merg la Valahia; ființe problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de viețuire, care pică năpaste în casele și la mesele oamenilor și care astăzi se primblă în droște de Brandmaier, îmbrăcați în straie nouă, încălțați cu botine de glanț (1), și mâine îi vezi plămădind glodul ulițelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut și cu pălărie roasă pe cap; trântori paraziți ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea românilor, speculând nevinovăția și încrederea lor, și care au fost crescuți la școala vestitului Robert-Macarie, de coțcărească pomenire.
Acel interesant copil al civilizației, acel nobil cavaler... de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui cu o pereche de cărți în mâini, pe care le amesteca necontenit, le așeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzând și iscodind fel de fel de teșmecherii ce întrebuința seara spre a pungi pe pontatori.
Și trebuie să mărturisesc că el ajunsese la o dibăcie atât de măiastră în măsluirea cărților, încât ar fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.
PARAUA (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?
GALBENUL: Aceste sunt câteva cuvinte dintr-o nouă limbă românească ce se descoperă acum la București.
PARAUA: Dar escamotofil ce bazaconie este ?
GALBENUL: Escamotofil e văr primar cu brațalba, cu lungumbra și frate de cruce cu Broascăoaietaurie și cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.
PARAUA: Nu le înțeleg.
GALBENUL: Te cred; dar ian întreabă pe croitorii lor dacă înțeleg cuvintele teșmecherii și haram, și să vezi că ți-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.
PARAUA (clătinând capul): Mari sunt minunile tale, Doamne !
GALBENUL: Zi mai bine: mari sunt minciunile oamenilor !...
Tânărul meu avea, precum ți-am spus, degetele foarte sprintene la cărți și se folosea binișor de meșteșugul său, căci acesta era pentru dânsul un soi de fondos sigur din care trăgea dobândă pe fieștecare seară; dar el nu se mulțumea cu acel venit și, în urmare, se împrumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie să-ți spun că stăpânul meu se trudea demult ca să deslușească o problemă foarte grea, adică: chipul de a face datorii fără a le plăti. În adevăr el descoperise demult partea cea dintâi a problemei, și acum era aproape să o găsească și pe cea din urmă, căci hotărâse să fugă a doua zi pe ascuns la București, când deodată și fără veste unul din creditorii lui, un jidov bătrân, i se arătă grozav și înarmat cu patru slujitori de la Agie. Pricina acelei înfățișări polițienești era un vecsel (2) iscălit de stăpânul meu, dar neplătit, după obiceiul său cel economic. Noul Macarie fu silit să numere banii îndată și, numărându-i, mă lepădă și pe mine în palma nebotezatului zaraf.
PARAUA (cu tânguire): Nenorocite prieten !
GALBENUL: Dar, dar, plânge-mă, scumpa mea, tânguiește-mă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloșiile, chinurile unei inchiziții mai crude decât acea spaniolă; bocește-mă și te îngrozește, pentru că ai să mă vezi muncit în mâini de călău, precum erau munciți creștinii în vremea păgânismului; ai să cunoști, în sfârșit, misterul acel înfricoșat al deformării mele și chipul nelegiuit prin care eu, mândrul și slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărțit pentru totdeauna de podoabele mele.
Neronul israelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniță neagră și unsă, pe care el îndrăznea a o numi pungă, și ajungând acasă la dânsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro șase copii zdrențăroși și nespălați, el mă ascunse sub o podea din odaia lui, într-o oală îngropată în nisip. Auzi tu ?... într-o oală de făcut borș, eu ce locuisem în pungi de mătase ! eu care ținusem adeseori loc de onor printre oameni, să mă văd ținând locul fasolelor și pătrunjelului ! Această idee mi-ar fi dat gălbenarea negreșit, dacă n-aș fi fost precum sunt galben de firea mea. Dar toate aceste nu sunt încă nimică pe lângă chinurile ce mi se pregăteau.
Pe la miezul nopții, călăul acela nemilostiv mă scoase la lumina unei lumânări de seu și, apropiindu-mă de ea, îmi atinse zimții cu un instrument de moarte ce-i zic chilă (3). Durerea ce mă cuprinse dintr-o margine la alta mă făcu să sar în sus de trei palme și, scăpând dintre degetele lui, alergai iute de-a dura sub pat, unde mă ascunsei tremurând. Ce folos însă ! Iuda mă găsi peste puțin și îmi roase toți zimții cei frumoși, care, după cum zici, iubita mea, îți aruncau odinioară în inimă atâte scântei de dragoste. Într-o clipală m-am văzut ras, chilug, de jur împrejur întocmai ca capul bărbierului meu; glasul mi se dogise de durere și, neputându-l blestema atunci cum se cădea, m-am răzbunat asupra lui azvârlindu-i un zimț în ochi. De atunci el a rămas chior, și socot c-a rămânea tot așa păn' la judecata cea de pe urmă.
PARAUA (plesnind de mânie): Amândoi ochii să-i fi scos. Auzi !... să-ți chilească zimții ! Eu mă mir cum de sufăr românii atâte mii de tâlhari.
GALBENUL: Ce să le facă dacă sunt sudiți (4) !
PARAUA: Și cum ai scăpat din mâinile călăului tău ?
GALBENUL: În codrul Herței !... Știi că acest codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dânsul îi vezi că-și schimbă fețele și-i apucă ducă-se pe pustii. Tâlharul meu de zaraf avea nevoie să meargă la hotarul Mamorniței pentru oarecare speculații cu folos sigur și, știind că avea să treacă prin acel codru atât de dușman perciunilor, el își cumpără două pistoale și un iatagan ruginit, se sui singur într-o brișcă și se porni cu frica-n spate și cu galbenii în sân. După multă trudă ajunseră în sfârșit în codrul Herței. Târtanul meu tremura ca de friguri; măselele-i clănțăneau și el se bătea necontenit cu pumnul în piept. Era înspre seară, la ceasul acel sfânt al zilei unde toată natura se liniștește în tăcere și pare că se pregătește pentru serbarea unei taine înfricoșate. Caii mergeau încet la deal, când deodată ieșiră de după copaci doi oameni înarmați.
Iuda răsări ca și când l-ar fi mușcat un șarpe, dar nu-și pierdu mințile, căci, scoțându-și iute cușma și chitia de pe cap, le puse lângă dânsul, una-n dreapta și una-n stânga, și începu a striga de departe: „Nu veniți, nu; noi suntem trei, voi sunteți doi". Cu toate aceste tâlharii opriră caii și se apropiară de brișcă.
- Măi târtane, zise unul din ei, pentru cine ai luat armele aceste ?
- Pentru tâlhari, răspunse zaraful.
- Noi suntem tâlhari.
- Poftim, mă rog, - și jidovul dete îndată armele.
- Da bani ai cu tine ?
- Ba nu, n-am nici o para, pe legea mea.
- Pe dânsul, măi, răcniră atunci hoții, și pe Leiba mi-l trântiră din brișcă jos la pământ. Iuda se zbuciuma cu desperare și răcnea vai mir, ghevalt cât îl ținea gura, dar unul din tâlhari îi puse un genunchi pe piept și o mână-n gât, și glasul i se curmă pe loc.
Această scenă nu ținu mult, căci peste puțin cei doi voinici intrară iar în codru, lăsând trupul zarafului lungit în mijlocul drumului, fără suflare și cu ochii holbați. Socot de prisos să mai adaug că ei nu uitaseră să-i ia punga din sân. Tâlharii de drumuri mari, precum și cei de târguri mari, au într-acest soi de întâmplări o deosebită luare-aminte.
PARAUA: Cum ? dragul meu, ai încăput în mâini de tâlhari și nu ți-a fost frică ?
GALBENUL: Adă-ți aminte, scumpa mea, că trecusem mai înainte prin mâinile unui director de tribunal, ale unui stosar și ale unui zaraf. Deprinderea se face fire, după cum știi.
PARAUA: Adevărat; oamenii și banii se deprind cu societățile cele mai rele.
GALBENUL: Stăpânii ce căpătasem eu acum, și care mă căpătaseră totodată, ne duseră în fundul codrului, la gura izvorului care se numește fântâna hoților. Acolo erau adunați toți tovarășii lor, împreună cu căpitanul, ce sta mai deoparte, lungit pe iarbă, cu pistoalele lângă dânsul.
- Opt voinici cu spete late
- Cu mânece suflecate
- Și cu puștile-ncărcate.
- Ei ! copii, prins-ați iepurele ? zise căpitanul, om nalt de stat, vânos în brațe și cu mustățile de-un cot.
- L-am prins, căpitane, răspunse tâlharul ce mă ținea în palmă.
- Gras îi ?
- Cam gras, că nu putea fugi bine.
- Poate-a fi fost cușer.
- Cușer, dar; avea niște perciuni de-o palmă.
- Și unde-i pielea ?
- Iat-o, căpitane.
Căpitanul deschise punga, se uită la noi și, clătinând din cap cu mânie: Ian vezi, zise, cum i-au ciocârtit ! Litfa blestemată ne-a furat pe jumătate dintr-înșii. Pe urmă, vărsându-ne în palmă, chemă toți tovarășii lui împrejur și ne împărți în sume drepte pe la fiecare. Eu însă rămăsei partea căpitanului. Acest român era cu adevărat voinic, și dacă se făcuse tâlhar de drumul mare, nu că doar îi era sete de bani, dar pentru că simțea ceva în inima lui care îl îndemna să caute prilejuri de vitejie; primejdiile aveau pentru dânsul un farmec magnetic care îl trăgea fără voie, și sunt încredințat că dacă ar fi avut norocire să se nască cu trei sute de ani mai înainte, pe când românii erau în lupte, el și-ar fi dobândit un nume de viteaz mare. Singura slăbiciune ce avea era că iubea prea mult nevestele măritate, și fiindcă aceste au avut de când lumea o fierbinte aplecare pentru voinici, s-a întâmplat că mulți bărbați însurați erau mânioși foc asupra căpitanului și juraseră să-și răzbune asupra lui.
* * *
_________
(1) botine de glanț = ghete de lac
(2) vecsel = poliță
(3) chilă = pilă
(4) sudit = locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !