23.09.2015

Istoria unui galbân (2)

de Vasile Alecsandri

Urmare la Istoria unui galbân (1)

GALBENUL: Ah ! iubita mea, câte întâmplări am avut de la 1820 încoace !... De câte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societății la cele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele mai mârșave, de la sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deșarte de oricare simțire ! Nu este soartă în lume mai curioasă și mai vagabondă decât a ființei nenorocite ce se numește monedă.
În veci și peste tot locul slăviți și doriți, noi suntem pricina celor mai multe fericiri și nenorociri pe pământ și, cu toate aceste, rareori întâlnim suflete de acele închinate nouă și vrednice de toată lauda, care, cunoscând prețul nostru, ne păstrează ca moaște sfinte în fundul unei lăzi de fier, ne păstrează, zic, ani întregi și ne scapă de acea frecătură necontenită a degetelor omenești, care roade podoabele noastre.
PARAUA (cu ceva nerăbdare): Le știu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.
Nu am trebuință să mai adaug cât de mult se ațâțase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestită în întunericul și în tăcerea nopții, era pentru mine o petrecere nesperată. Mi-am aprins iute o a doua țigaretă, și galbenul începu așa:
GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie și în care mi s-a înfățișat prilej a face multe însemnări și descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânși cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez și să le cunosc inimile de aproape; și tu, iubita mea, știi ca și mine câtă mârșăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creștini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, și nu te supăra dacă fără voie ideile mele ți-or părea câteodată cam posomorâte.
După ce ne-a despărțit căpitanul Costiță la Galați, dându-mă pe mine unui boierinaș ce-i vânduse grâu, am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre și crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putință mi-aș fi răpit viața de desperare; dar firea nedreaptă n-a vroit să ne dea și nouă, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost silit să-mi mistuiesc durerea-n suflet și să urmez pe noul meu stăpân la moșia lui. Dar poți tu să ghicești în ce chip l-am urmat?...
Ascuns, soro dragă, în ciubota lui și călcat în picioare ca un ban de nimică, pentru că boierul se temea de tâlhari. Știu că această rușine se întâmplă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boierinașilor de la țară, dar eu încă nu pățisem o asemene înjosire și mă înădușeam de ciudă. Ah ! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, și să-l străpung cu spaga rigăi de Olanda !... Ce folos însă ! Eu ziceam, eu auzeam. În sfârșit, acel drum plin de chinuri se săvârși după cum dori stăpânul meu: el ajunse acasă cu toți banii în ciubotă fără să fi întâlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare.
... Vai mie ! nu putea ști
Că procesu-n a lui stare sta gata a năvăli.
PARAUA: Nu-mi spui că te-ai făcut literat?
GALBENUL: M-am găsit odată din întâmplare jumătate de ceas în buzunarul unui poet.
PARAUA: Urmează-ți povestirea.
GALBENUL: O împresurare de moșie îl sili pe bietul boier a alerga la Iași spre a se lupta cu tagma judecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuințeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-a luat până și ciubotele din picioare. E de prisos să mai adaug că eu împreună cu toți ceilalți ai mei tovarăși trecurăm în punga acestuia și că sărmanul boierinaș se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă și cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de puțină jale, dar pe de altă parte mi-a adus o mulțumire ascunsă, căci răzbunarea este una din cele mai vii mulțumiri ale oamenilor și ale galbenilor olandezi.
PARAUA (oțărându-se): Mă îngrozești cu vorbele aceste.
GALBENUL (cu fanfaronadă): Da cum socoți ?
PARAUA: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat venețian, pentru că aceștia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez...
GALBENUL: Nu te atinge de naționalitate, soro dragă, că mă supăr.
PARAUA: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc.
GALBENUL: Te cred, iubita mea. Unde mă găseam ?... La directorul de tribunal. Nu ți-oi descrie figura lui, pentru că era foarte neînsemnată, dar ți-oi vorbi de buzunarul său. Știi că noi, banii, judecăm mai totdeauna oamenii după pungile și după buzunarele lor, și eu mărturisesc că acest fel de judecată mi se pare cel mai nimerit într-o epocă unde domnește interesul. Dl Buffon, naturalistul francez, a zis că: stilul arată omul; eu zic că: buzunarul arată omul. El este cea mai sigură caracteristică a firii, a patimilor și a moralului său. De pildă, buzunarul unui cheltuitor este spart; punga unui zgârcit e făcută de materie groasă și trainică și e legată cu nouăzeci și nouă de noduri ș.c.l.; iar buzunarul directorului putea foarte bine să dea o lămurită idee de haos, căci nu avea nici margini, nici fund.
Închipuiește-ți dar, scumpa mea, ce groază m-a cuprins când m-am rătăcit în acel sac lung și adânc ! Mă credeam pierdut întocmai ca un călător în pustiurile Africii, dar mă înșelam, pentru că buzunarul suspomenitului director de tribunal nu semăna nicidecum cu un pustiu; acesta dimpotrivă era locuit de feluri de neamuri străine și pribegite acolo din alte pungi.
Când am ajuns la marginile acelui sac, am găsit o poporație foarte amestecată de galbeni olandezi și nemțești, de irmilici (1) vechi și noi, de carboave (2), până și de sfanțigi (3), până și de firfirici (4), care cu toții trăiau într-o armonie ce m-a adus în mare mirare, cunoscând dihoniile care despart astăzi națiile.
PARAUA: Cum, frate, carboavele și irmilicii erau prieteni ?
GALBENUL: Nu numai prieteni, dar aș putea zice frați de cruce, dacă n-aș ști că irmilicii sunt dușmanii sfintei cruci. Și această unire eterogenă știi tu de unde se trăgea ?... Din crudul obicei care silise pe fieștecare monedă a-și lepăda naționalitatea, când a intrat în acel buzunar directoresc. Acole, galbenii, irmilicii ș.c.l. nu se mai numeau nici galbeni, nici irmilici, nici carboave.
PARAUA: Dar cum, cum ?
GALBENUL: Martori !... Înțelegi acum ? De pildă, galbenii se chemau martori de treizeci și cinci de ani; irmilicii martori de patrusprezece sau de șasesprezece ani, după vârstă; carboavele martori de doisprezece ani; și toți la un loc alcătuiau un popor nou, cunoscut sub nume de: nația dovezilor sunătoare... Mă pricepi acum?
PARAUA (oftând): Te pricep. (După o mică tăcere.) Și mult ai șezut tu acolo ?
GALBENUL: Așteaptă. Voi, turcilor, aveți un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se începe cu haram...
PARAUA: Haram gheldi, haram ghiti. (5)
GALBENUL: Tocmai; acest proverb, pe cât înțeleg, vrea să zică că de banii luați nedrept nu s-alege nimică.
PARAUA: Bre ! Nu te știam poliglot.
GALBENUL: Cum să nu fiu poliglot, soro dragă, dacă am slujit oarecând drept plata unei subscrieri la un Tetragloson, care era să iasă... dar să venim la proverbul pomenit, pentru ca să vezi cum se adeveri înțelesul lui.
A doua seară, după intrarea mea în colonia dovezilor sunătoare, stam la vorbă cu câțiva martori de deosebite vârste și povesteam pe rând chipurile înșelătoare ce întrebuințase stăpânul nostru pentru ca să ne tragă în sânul lui, de la răzeși, de la văduvele sărace și de la toți nenorociții împricinați, la care ne aflasem mai înainte, când deodată o mână lacomă ne cuprinse grămadă în palmă și ne trânti ca vai de noi ! pe o masă de cărți unde se juca stos. Câteva perechi de ochi se țintiră cu dragoste asupra noastră, și după câteva talii, o altă mână străină se întinse spre noi și ne trase într-un alt colț al mesei. Directorul nu mai era stăpânul nostru... El ne pierduse pentru totdeauna. Pare că-l aud și acum cât de tare se blestema, cum se ocăra pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru că jucase, în vreme ce noul meu stăpân îi zicea din vreme în vreme cu sânge rece: haram gheldi, haram ghiti !
De-atunci m-am pătruns de adevărul acestui proverb și am luat o mare opinie de înțelepciunea musulmană.

* * *

_____
(1) irmilic = monedă turcească de argint, mai rar de aur, care a circulat și la noi (mai ales în Moldova), în prima jumătate a sec. XIX; icosar.
(2) carboavă = veche monedă rusească de argint sau bacnotă de hârtie, egală în valoare cu o rublă (odinioară cu circulație și în țările românești); carboanță.
(3) sfanțigi, sfanți = veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat și în țările românești la începutul sec. XIX; sorcovăț.
(4) firfiric = monedă mică de argint, a cărei valoare a variat în timp și în spațiu; băncuță, pițulă.
(5) De haram a venit, de haram s-a dus ! adică pe degeaba a venit, pe degeaba s-a dus

Urmează Istoria unui galbân (3) !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !