de Calistrat Hogaș
Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Laviţele erau prea înguste pentru mine şi mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.
- Măi băieţi, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi ?
- Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească ?
Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste câteva minute, se întoarse cu o coşcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa-n sus şi cu piepturile desfăcute pe locurile de pe laviţe rămase slobode.
Stinsesem lumânarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mângâieri, căută să amorţească şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păşi în adânca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-l făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr şi, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare şi, pipăind, căutai să mă încredinţez... nici urmă de udeală... şi totuşi picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des... Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei (1) în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărâmături... Se poate; scosei mâna de sub învelitoare şi căutai să mă încredinţez... Nici o urmă zgrenţuroasă!... Şi totuşi micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie (2) mai îndrăzneaţă din fânul pe care mă culcasem mă înţepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi aşez mâna la locul ei sub învelitoare, şi înţepături simţii sub genunchi şi pe la subţiori... Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe piept şi după ureche... Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele urma gâdilitoare a unui mers uşor şi grăbit... "O călătorie pe nasul meu ? Iată, în adevăr, ceva cu totul original", cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice (3), ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu... Sării ars şi aprinsei capătul de lumânare...
Priveliştea ce se înfăţişă ochilor mei îmi deşteptă în suflet şi groaza, şi admiraţia. Întreg peretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfârşite legiuni de ploşniţe late şi pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei (4); şi, deoarece ploşniţele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, mi-nchipui că meşteşugul şi înţelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. În adevăr, aproape de bagdadie, câţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimişi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa (5) neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor se ţineau alţi ploşniţoi negri, graşi şi pântecoşi, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care se ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşiatic al naţiunii, înşiruit şi el după vârstă, aşa încât, la coada urdiei, furnica iute şi neastâmpărat o sumedenie de ploşniţe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subţire transpira sângele roş şi nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţele, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dându-şi drumul de sus, cădeau drept peste învelişul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămase decât admiraţiune pentru iscusinţa cu care aceşti mici, negri şi crânceni duşmani de noapte ştiuse să lase drumul anevoios al culcuşului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarniţa şi poclada şi ieşii afară... Iar "visătoarea nopţii regină", care, în drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-şi da seama pentru ce-mi vânturam eu aşa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploşniţe, cine ştie dacă nu m-aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste "reginei blonde a nopţilor", deoarece prea galeş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.
* * *
________
(1) coșmoagă = colibă de scânduri
(2) beldie = băț, tulpină
(3) ființe silfice = ființă ușoară ca un silf = un duh aerian
(4) bagdadie = tavan
(5) marșă = (aici) cale
Urmează Un popas (3) !
