04.05.2015

PE ȘEȘTINĂ (5)

de Calistrat Hogaș

din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”

Urmare la Pe Șeștină (4)

- Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci ? Plătim cât vrei, numai să dormim oleacă.
- Hîîî ? Sură ? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate.
Sura îşi preumblă iute ochii săi albicioşi pe toată întinderea persoanelor noastre şi, după un repede şi neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum şi-i spuse ceva jidoveşte.
- Iacă, aveţi odaia din fund ca să vă culcaţi şi am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.
- Mai ieftin nici că se poate ! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; şi după ce se încredinţă că nu e nici ştearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea (1), unde, căzând, trezi din somn pe o mulţime de franci şi gologani care, sărind speriaţi de năprasnica ei sosire, scoaseră un uşor ţipet metalic; şi apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită.
- Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură ? întrebă Axinia pe evreică.
- Da ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie ? culcă-te unde ştii, răspunse jidoafca cu mânie şi răutate.
- Da n-ar putea să se culce şi femeia aici în casă, undeva ? întrebai eu.
- Da unde să se culce ? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.
- Apoi afară îngheaţă femeia de frig.
- Da ce am eu dacă îngheaţă ?
- Cum "ce am eu" ? da moare femeia de frig, jupâneasă Sură.
- Da ce am eu dacă moare ?
- D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, şi eu să i-o dau moartă ?
- Da ce am eu dacă ai să i-o dai ? eu n-am treabă.
- Du-te, Axinio, şi regulează caii, ş-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei !
- Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate...
- Cum n-are unde ? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde ? am plătit cât aţi cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, şi am să culc pe Axinia cu mine.
Se încinse între Sura şi Avrum un dialog foarte viu, în limba lor... Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei...
- Du-te, Axinio, şi vezi de cai ş-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i târziu, zisei eu, nemailuând în seamă jidoveasca lui Avrum şi a Surei.
Până ce să se ducă Axinia să împiedice caii şi să le dea drumul în Şeştină, până ce s-o aşteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum şi intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn naltă şi îngustă, pe care ardea o lumânare de său într-un sfeşnic de alamă, lângă masă un scaun de brad şi lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, jumătate de sticlă, jumătate de hârtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuş. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când aşteptam în crâşmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — şi lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoinţa să acopere goliciunea celor patru scânduri aşezate pe trei capre, ce-şi arătau cu neruşinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase şi trei perne mari, desfăţate, unsuroase şi roşii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învârti o mâţă de coadă, şi n-ar fi avut de ce se prinde.
Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o aşezai la perete în curmezişul patului, lipii de pat şi în direcţia pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfăşurai, şi mă lungii cu capul pe pernă şi cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieţii nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: "Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi".
- O ! o ! zise tovarăşul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat şi scaunul şi acum râzi de mine şi de biata Axinie, pe sub pălărie.
Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.
- Deloc, scumpul meu, am simţit numai că-ţi puseseşi ochiul pe scaun şi că ai fi avut poftă să-ţi întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ţinea de urât, ţie şi Axiniei, de cumva veţi avea gustul să faceţi priveghi în ias' noapte.
Şi până ce tovarăşul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele şi poclăzile de la cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele căpătâi; se culcă, se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă (2) şi nu mai zise nimic.
Bietul meu tovarăş rămăsese stâlp în lumânare şi, ciupindu-şi o musteaţă închipuită, plănuia, cu mintea şi cu ochiul, un loc unde să-şi poată şi el aşeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărâre: ca şi mine, aşeză şi el perna la perete în curmezişul patului şi se culcă; dar patul era aşa de îngust, şi picioarele lui aşa de lungi, încât îi fu peste putinţă să-şi găsească echilibrul de dormit.
- N-ai să ieşi la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te aşa. Cel mai bun lucru era să-ţi fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinţii tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cât se pare, după uriaşii din poveste şi nu s-au gândit că vor veni şi vremuri când va trebui să mai dormi şi pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Şeştină. Înţelegi, prin urmare, că pentru timpul de faţă picioarele tale îţi sunt o adevărată nenorocire. Totuşi, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îţi pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ţi perna şi te culcă jos; să stingi însă lumânarea.
Şi mă întorsei cu faţa la perete, spre a dormi.
- Când n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că eşti foarte meşter în a da sfaturi altora.
- Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las şi plec în împărăţia trandafirie a visurilor.
Câteva minute încă, simţii în mod vag pe tovarăşul meu mişcându-se prin odaie; apoi totul intră în linişte... Adormii.
Dimineaţa, când mă sculai, tovarăşul meu dormea încă lungit jos la pământ şi cu faţa în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.
- Ei, amice ! Axinio ! ia sculaţi-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat şi împingându-i cu piciorul pe rând.
Axinia se sculă iute, îşi îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, îşi întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele şi poclada, ce-i slujiseră de aşternut, şi ieşi din casă fără să zică nimic.
Tovarăşul meu se întinse de-i pârâiră încheieturile şi-i ajunse capul în uşă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi...
- Că rău am mai dormit, zise el căscând şi întinzându-se, spre a-şi trezi muşchii adormiţi.
- Te cred, cu singura deosebire că eşti foarte meşter în a primi sfaturile, când nu poţi să le dai.
- Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat ?
- Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare... ia să plecăm !
Caii erau gata. Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca şi a pleca, Avrum ieşi din crâşmă şi-şi scrise în privazul uşii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba şi părul nins de puf, cu ochii îmbujoraţi, mici şi leneşi, cu mâinile la spate şi cu pântecele înainte, îşi desfăcuse compasul picioarelor, formând, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemişcat şi nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ţinea el de ţanţoş şi de mândru de clasica lui murdărie...
- Ei, bătrânule fachir, auzii deodată pe tovarăşul meu strigându-mi de la spate, ia să plecăm ! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, şi eu...

* * *

________
(1) cicmigea = sertar
(2) pocladă = țesătură de casă mițoasă, folosită ca pătură
Dă clic aici pentru Pe Șeștină (6) !