de Calistrat Hogaș
- Puțină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înșirate pe ață și spânzurate pe cuie în crâșma de la Mârcu.
- Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâșmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe mușterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.
Și femeia se apropie de mine. Crâșmarul se părea că-și caută de treabă.
- Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe și suntem osteniți și flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte ?
Crâșmarul însă, care auzise întrebarea mea și care cu o repegiune de maestru cântărise câștigul ce i se înfățișa, zise femeii lui:
- Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, și vezi ce poftesc.
Ne scularăm și urmarăm pe crâșmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâșmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Șeștină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, fața ovală, câte o gropiță în fiecare obraz când râde, vârsta - 25 de ani... Și dacă mai adaugi că viața sedentară și bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea și frăgezimea formelor femeiești, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă și curată a feței și a brațelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea și n-ai fi putut să-ți dai socoteală cum de se rătăcise această mieluță țigaie printre atâtea capre fără barbă.
- Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie și adresându-mă crâșmăresei, nu căuta că suntem așa prăpădiți; ia pârdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Șeștină și ne-a murat ca pe niște șoareci; dumnealui, îl vezi ? și arătai la tovarășul meu, e căprar în armata lui Vodă, și eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii și, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulțumiți.
- Da ce-ți pofti dumneavoastră ? ne întrebă ea.
- Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar știu că n-o să ne dai borș de ochi căprii și friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem așa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.
Și o strânsei ușor de obraz cu dosul a două degete.
- Da-ți aștepta o țâră ? mă-ntrebă ea zâmbind și dându-mi jos mâna cu o lovitură ușoară.
- Da om aștepta și două, numai cât mai degrabă, că tovarășul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele și n-aș vrea să moară flămând, sărmanul.
- Îndată, încheie Zamfira noastră, ieșind iute și trăgând ușa după dânsa.
Peste puțin, Axinia intră în odaie.
- Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îți rămânea aici ori mergeți mai departe ?
- Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas ? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broștenilor ?
- Cum îți vra 'neavoastră.
- Foarte bine, mânem aici. Du-te și cere să-ți deie să mănânci; cere să-ți deie și vin, dacă bei; pune-te bine la cale și, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.
Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieși și se duse.
Tovarășul meu se lungise cu fața-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie și stătea nemișcat, cu ochii în podele(1) și cu ceafa rezemată între degetele încleștate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai și eu într-un cot pe celalt pat; mă simțeam obosit. Peste puțin, ușa se deschise și jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semăna a o față de masă și puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins și altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițele și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculițe; lingurile de tisă, cu coada în formă de șarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros și mare șervet de cânepă strâns în patru.
- Bravo, jupâneasă Zamfiră ! zisei eu, privind pe crâșmăreasă cum punea masa, și fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo ! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe niște feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarășul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală ? Să știi că, până acuma, el a și suflat cu gândul o mămăligă întreagă și-o oală cu borș; pentru el, prin urmare, și fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da știi d-ta, de cele sântiliești, pe-o parte gălbii și pe alta trandafirii și, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac strașnic.
- Ei, dumitale nu ți-e foame, zise ea roșindu-se ușor și sfârșind de pus masa.
- Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.
- Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarășul meu, întorcându-se pe o parte și cu fața-n casă.
Crâșmărița ieși și, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coșcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caș frământat chiar atunci și o strachină, și mai mare încă, plină cu un ocean de borș. Tovarășul meu se sculă iute, se puse la masă și începu să mănânce cu o lăcomie și o furie vrednică de un sălbatic.
* * *
________
(1) podele = aici: tavan
