de Calistrat Hogaș
Urmare la În valea Sabasei (2)
- Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarăşul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu ţigara în gură şi picior peste picior. Ce vrei ? Am şi eu gusturile mele... da, am gusturile mele, şi chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea.
Sărmana mea bunică ! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă şi primejdioasă călătorie, şi n-ar fi îngăduit să încredinţez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoţit până la marginile pământului, m-ar fi ţinut pe palmă şi m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.
Şi cine ştie cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, furculiţe, pahare, solniţi şi chiar cu şervete şi faţă de masă. Nu mă înşelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinţii lui sunt oameni cuprinşi. Curăţenia era desăvârşită şi, ca pentru locul unde ne aflam, luxul şi îmbelşugarea se întâlnesc pe această masă ţărănească. Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smântână, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată. Curăţenia e o virtute pe care o întâlneşte cineva foarte rar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi presărată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copil de ţară, mânca totuşi foarte sistematic şi cu multă chibzuială.
- Bine, moş Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borş, da tu mănânci borşul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ş-apoi să soarbă borşul ? Întâi borşul, ş-apoi mămăliga !
Copilul îşi opri lingura la jumătate cale spre gură şi se uită lung la mine; şi în privirea lui se citea o neîncredere aşa de nevinovată, încât şi lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul şi nu ştiu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greşeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borşul şi, când să vâre mămăliga, scăpă borşul din gură; toţi izbucnirăm de râs, singur Vasilică, ruşinat şi cu ochii înotând în lacrimi, se înroşi şi rămase nedumerit.
- Dacă eşti prost, îi zice mă-sa, ştergându-l la gură şi pe dinainte; nu vezi că te necăjeşte şi vrea să râdă de tine ? Vezi ce păţeşti dacă nu te gândeşti la ce-ţi spun oamenii ? Cată-ţi de mâncare şi ia seama cum mănânci.
În zadar căutai să mai înşel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-şi căuta de mâncare cu băgare de seamă.
Încheiarăm cina sculându-ne şi făcându-ne cruce. Dintre toţi, Vasilică nu-şi făcu cruce, ci se trase mai la o parte şi se părea că aşteaptă ceva.
- Dar bine, moş Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo ! se vede c-au mâncat căţeii crucea.
Şi cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borşul devenise duşmanul meu de moarte.
- Iar te-ai apucat să-mi necăjeşti băietul ? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că ştie el socoteala lui.
- A ! vasăzică d-ta, moş Vasilică, eşti om cu socoteală ? Bravo !
Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele. Trecură câteva momente cheltuite în banalităţi cu tovarăşul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu faţa spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiţi în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu... Şi avea Vasilică nişte ochi aşa de mari, de limpezi şi de nevinovaţi ! Şi aceşti ochi umbriţi de nişte gene lungi şi negre erau pironiţi atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut ! În liniile de marmură ale feţei sale de o ideală frumuseţe, aşa de întipărit era extazul credinţei !... îmi încrucişai mâinile pe piept şi, fără voie, întorsei faţa spre răsărit.
- Bravo, moş Vasilică ! zisei eu băiatului, care, după ce-şi mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii şi rămăsese lipit de dânsa. Bravo !... dar ia spune-mi tu, cine te-a învăţat să te rogi aşa de frumos ? Drept răspuns, copilul se lipi şi mai tare de mă-sa, privindu-mă pe sub gene, fără a-şi ridica faţa. De când cu borşul, Vasilică devenise duşmanul meu de moarte.
- Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos şi depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse şi-i acoperea fruntea.
- Atunci aş putea să te întreb şi pe dumneata cine te-a învăţat ?
- Eu sunt din Fălticeni, şi-am învăţat la şcoală...
- Cu alte cuvinte, d-ta ştii şi carte ?
- Cât n-am uitat-o, o mai ştiu şi eu.
Nu mersei mai departe cu cercetările în această privinţă. Mă mulţumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să ştiu pentru ce.
- Şi de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei ?
- Or hi vreo unsprezece ani.
- Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta ? Ai fost măritată în Fălticeni ?
- Eu n-am fost măritată niciodată şi nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roşindu-se puţin şi făcându-şi treabă prin casă.
