DOUĂ LOTURI (5)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Două loturi (4)

D. Lefter șezu pe marginea de lemn a prispii și aprinse o țigaretă... Șezu cât șezu așa, meditând un discurs bine simțit pentru a convinge pe chivuțe că niște femei muncitoare pot câștiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câștigat totdeauna o bucățică de pâine... Ar fi păcat ! și mai la urmă, el a dat de știre: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da ! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente și... oneste, ș.c.l...

Deodată, se aude zgomot ușor în casă... în sfârșit, s-au deșteptat... Musafirul se scoală-n picioare, tușește și pune mâna pe bordul pălăriei. În același moment ușa se deschide și se arată-n prag chipul nețesălat al fetii:

– Haoleu, mamă ! săriți c-a venit hăla iar ! 
Femeile sar degrab:

– Iar ai venit, nebunule ? țipă Țâca.

– Ai venit iar la belete, ai ? urlă bătrâna. 
Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc ! drept în ochi, o strachină cu prune sleite:

– Na belete !

– Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai ? oțule !

Și după ce i-au luat văzul, trage-i pumni, palme, și pe urmă care cu ce apuca, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un târn, și dă-l tava pân noroi:

– Na belete ! na belete !! na belete !!!

Când au ostenit bine chivuțele, a plecat și d. Lefter destul de ostenit și dumnealui, dar repede și cu capul gol, de degrab ce-i era, - și chivuțele după el:

– Ho ! Ho ! nu mai vrei belete ? să mai vii la belete ! ho ! oarrba !!

Pe la șapte și jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns... De cu seara, venise un prieten de la minister și lăsase o scrisoare...

O citește:

"Dragă Leftere,

Astăzi, când am plecat de la canțilerie, d. Georgescu, șeful, mi-a zis să te anunț că, dacă mâine nu vii la serviciu, poți să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire și pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputați și au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ține Camera, canțileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vino negreșit. Șeful e turbat rău.

Al tău fidel amic,

Mitică"

La opt și cinci, d. Lefter, spălat și premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:

– Șeful a venit ?

– Acușica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeți imediat la dumnealui.

D. Popescu grăbește și intră foarte umilit. Șeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se oprește:

– Ai venit, domnule ?

– Da, domnule Georgescu...

– Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule ! aici sunt domnul șef... Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein... Și altădată, să știi că te dau afară ! Statul nu plătește impiegații, ca să facă beții noaptea și ziua să zacă - uite ce prăpădit ești ! - în loc să vie la datorie... M-ai auzit ? Mergi de-mi adu dosarul !

Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul și apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre dește jos o hârtiuță mică îndoită. S-apleacă - o ridică - o privește lung - dă un țipăt...

Toți zeii ! toți au murit ! toți mor ! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el !… Sunt aci !... aci, biletele !... aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbește pe-ntuneric !

D. Lefter e liniștit - acea liniște a mării, care, înțelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: fața ei este senină, fără creț, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghițite pe de-a pururi, înainte de a fi putut ajunge la liman !

El ascunde-n sân, între flanelă și piele, într-un plic de pânză, cele două bucățele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se așează bine în jețul său de mușama și așterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziție, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta bogată ironie:

Domnule Ministru,

Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului.

Vă rog dar respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister.

Binevoiți etc.

Eleutheriu Popescu

Ia apoi dosarul și demisia și intră hotărât la șeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:

– Domnule șef, iată dosarul Goldstein.

– Bine, răspunde superiorul, fără să ridice capul. Lasă-l aici.

– Și mai iată, "domnule Georgescu", vă rog foarte mult, și demisia mea.

– Bine... Las-o aici.

– Vă salut.

– Bine... Du-te.

* * *

Dă clic aici pentru Două loturi (6) - ultimul episod !