de Ion Luca Caragiale
Urmare la Două loturi (3)
Pe când vorbește d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citește gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie și trece pe lângă masa lor către fund. Este șeful său de la minister, un tip foarte posomorât și din cale afară aspru. D. Lefter se scoală și salută; șeful d-abia moțăie din cap și se așează la o masă puțin mai departe.
– Uite, zice d. căpitan și arată și celorlalți gazeta care scrie:
"Precum se știe, cele două mari loterii s-au tras zilele trecute. Numerile care au câștigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanța-Universitate, 076.384 - la București-Astronomie, 109.520.
Un lucru curios însă; până acuma, fericiții posesori ai numerilor câștigătoare nu s-au prezentat să-și reclame dreptul. Pentru numeroșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câștigătorii, amintim că, după șase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câștig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăților respective."
Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter șeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de mustrare - adică: "Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că ești bolnav, ca să-mi lipsești de la datorie, și pe urmă-mi bați berăriile... Bravo !" - cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziția finală din notița gazetei, și izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:
– Hahaha ! să știi nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen... îmi cunosc eu norocul !... Hahaha !
Râsul și vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârșit și el să izbucnească... Imputări amare de neglijență, de indiferență, de imprudență ! Când are cineva hârtii de valoare așa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo... Trebuie să fie cineva prea sec ! Așa trebuie să pați când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec ! ș.c.l... Și asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând și înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deștele pe marmura mesei.
Peste câteva momente, domnul șef, care a plătit paharul său de bere, se scoală și, trecând spre ușă pe lângă masă, zice:
– Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puțin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.
– Am fost bolnav, domnule șef.
– Mofturi !...
– Parol, domnule șef; mâine viu negreșit.
– Te rog ! zice scurt și apăsat șeful și pleacă fără să salute.
D. Turtureanu se uită la ceas... Târziu ! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secție. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.
D. Turtureanu se uită la ceas... Târziu ! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secție. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.
– Merg și eu la secție, nene Turturene, s-o mai văz pe hoață !
D. Turtureanu se-nvoiește numai după ce amicul își da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câștig de la cinci la zece la sută, dacă se găsesc biletele.
D. Turtureanu se-nvoiește numai după ce amicul își da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câștig de la cinci la zece la sută, dacă se găsesc biletele.
– Pe viitorul și pe onoarea mea ! nene Turturene !
Au sosit... Nenorocire !... Inspectorul trecuse pe la secție adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, și liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.
– De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale ! a zis d. comisar.
D. Lefter atunci a-nceput să se vaite.
– Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliția, nu ne protejați contra bandiților, atunci, mă rog, ce mai rămâne ? Am înțeles, care va să zică, cum merge chestia ! Nu vă săturați nici cu zece la sută ? Cât vreți, cât poftiți, domnule ? șaptezeci ? nouăzeci ? sută la sută ?
Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității, care e compusă din pungași, din zbiri complici cu briganzii ! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu țigancele...
– Frumos ! sublim ! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.
Ș-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:
– Rușine pentru acest început de secol ! de trei ori rușine !
Prudența și amiciția au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorității în exercițiul funcțiunii, și poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieșit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.
Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârșit în maidanul din strada Emancipării, în fața cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuțe...
Poate... poate că rugămintea să biruie ce n-a putut birui violența... și d. Popescu bate cu sfială la ușa sărmanei locuințe... Nici un răspuns... Mai bate odată, tot așa de discret... Același rezultat... Să bată mai cu inimă !... Dar mai multă inima n-are... Se apropie în vârful galoșilor de ferestruică și ascultă ce să fie înăuntru... În tăcerea dimineții umede și neguroase, se aud bine horcăieli... Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.
