de Ion Luca Caragiale
Urmare la Două loturi (1)
– Cui ? cui ai dat-o, nenorocito !
– La o chivuță.
– Pentru ce ?
– Pe farfurii.
– Când ?
– Alaltăieri !... fără s-o cauți prin buzunare !
– Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.
– Taci ! strigă crunt d. Lefter... Pe câte farfurii ai dat-o ?
– Pe zece... Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai știe ce spune.
– Unde sunt farfuriile ?... Voi să văz farfuriile ! Adu farfuriile ! poruncește strașnic d. Lefter.
Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce și le pune pe masă. Frumoase farfurii ! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembè îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ș-o sună - porțălan.
– Bravo ! bun gust ai ! zice rânjind sardonic.
Și, pac ! trântește una jos... țăndări ! și pe urmă, paf ! alta asemenea.
– Leftere !
– Așa sunt eu, galant, cocoană ! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una ! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului !
Și iar pac ! paf ! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăvește pe toate d. Popescu își scoate batista, își șterge sudoarea frunții și se așează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului nenduplecat către criminalul care-i stă de față-n picioare:
– La care chivuță ? o știi ?
– La Țâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căință.
– Știi unde se află această chivuță ?
– Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.
– Destul, nenorocito !
Peste un ceas, pe-nserate, o birjă trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter și d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent și d. comisar al secției respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câștigului - se-nțelege, câștig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul știe unde stă chivuța Țâca.
Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică într-un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates (1), ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușă... O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas.
– Unde-i mă-ta, fa ? întreabă d. comisar.
– Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios cu ochii ei mari la cei trei domni.
– Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială.
– Haide ! se răstește d. Turtureanu... și toți trei intră, împingând pe fată-nainte.
– Da' ce e ? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.
– Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca...
– Lipsește ceva dintr-o casă... știe ea ce lipsește, adaogă d. Lefter.
– Vai de mine ! boiarule, zice bătrâna... N-are Țâca obiceiul... La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca... la toate cocoanele mari o știe pe Țâca...
– Haide ! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde ! cât vrei să mă ții în picioare ?
– Iac-aprinz... Da' nu se poate, Țâca, boiarule ! să ferească Dumnezeu ! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca... Poate, altă chivuță...
Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie...
La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite ! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el caută... caută mereu... Fatalitate ! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri noi, foarte obosită de alergătura zilei-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.
Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de piept:
– Unde mi-e jacheta ?
– Care jaghetă ?
