de Hans Christian Andersen
Urmare la Mica sirenă (1)
 |
| Mica sirenă (2) |
Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la fața apei și să înoate pe unde-o vrea. A ieșit din mare când asfințea soarele și priveliștea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur și nourii erau așa de minunați, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roșii și albaștri, dar și mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung și alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri și curând după aceea a pierit și lumina trandafirie care umplea fața mării și nourii.
A mai trecut un an și s-a urcat sus și sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneață din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, de de o parte și de alta, erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case și castele și în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a dat de-un cârd de copii care se scăldau și se hârjoneau în apă; a vrut să se joace și ea cu dânșii, dar copiii au fugit speriați și deodată a venit un animal mititel și negru; era un câine, dar ea nu mai văzuse câini până atunci; a început să latre la dânsa așa de tare, că ei i-a fost frică și s-a întors repede înapoi în mare. Și acuma ea zicea că niciodată n-are să uite pădurile, dealurile și pe copiii aceia drăgălași, care puteau să înoate, deși nu aveau coadă.
Cea de-a patra soră nu era așa de vitează și a rămas în mijlocul mării. Spunea că acolo e mai frumos; te uiți și vezi până departe de jur împrejur și cerul deasupra e ca un clopot de sticlă. Văzuse și corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau niște pescăruși; delfinii poznași se dădeau de-a tumba și balenele cele mari împroșcau apă pe nări, parcă erau în toate părțile numai fântâni țâșnitoare.
Și iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naștere cădea iarna și de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieșiseră la fața apei întâia oară. Marea era verde și în toate părțile pluteau munți mari de gheață și fiecare parcă era un mărgăritar, zicea ea, și totuși erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate și sclipeau ca niște diamante. Ea s-a așezat pe un munte de gheață și corăbierii treceau speriați pe lângă dânsa și vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s-a înnourat, a început să fulgere și să tune, iar marea s-a întunecat și a început să se zbuciume zgâlțâind munții de gheață care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile și-au strâns pânzele și pretutindeni era numai spaimă și obidă, ea însă ședea liniștită pe muntele ei de gheață plutitor și se uita cum fulgerele alunecă în cruciș și în curmeziș pe cer.
Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară la fața apei, era încântată de lucrurile noi și frumoase pe care le vedea. După aceea însă, când urcatul deasupra apei ajungea să fie ceva obișnuit, fiindcă puteau să iasă la fața mării când voiau, nu le mai plăcea așa de tare să se urce sus; ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că-i mai frumos jos la ele acasă.
Acum, după ce toate se făcuseră mari, se luau uneori la braț și se urcau seara împreună deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, și când era furtună și ele să gândeau că au să se scufunde multe corăbii, se duceau pe lângă corăbii și cântau și-n cântecele lor spuneau ce frumos e pe fundul mării. Îi rugau pe corăbieri să nu le fie teamă dacă se scufundă, dar corăbierii nu pricepeau limba lor și credeau că vorbește furtuna. Și ei nu putea să vadă frumusețile din fundul apei, fiindcă atunci când corabia se scufunda corăbierii se înecau și ajungeau morți la palatul împăratului mării.
Când surorile celelalte se urcau deasupra mării, sora cea mai mică rămânea singurică și se uita după ele, și mai că-i venea să plângă, dar zânele mării n-au lacrimi și de aceea durerea lor e și mai mare.
- O, de-aș împlini o dată cincisprezece ani ! ofta ea; de pe acum știu că lumea de pe pământ și oamenii au să-mi fie dragi !
În sfârșit, a împlinit cincisprezece ani.
- Acum ești mare, i-a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc și pe tine ca și pe surorile tale !
Și i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; și i-a mai prins de coadă opt stridii mari, ca să-i însemne rangul.
- Mă doare, a zis domnița.
- Trebuie să rabzi; măreția se ține cu osteneală !
O ! ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreție și și-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele roșii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Și-a luat rămas bun de la bunică-sa și s-a urcat, ușoară ca o picătură de aer, prin apă.
Soarele tocmai asfințise când și-a scos capul din mare, dar nourii mai străluceau roșii și aurii și pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom și răcoros, și marea era liniștită. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge și numai cu o pânză întinsă, fiindcă vântul nu bătea deloc; pe funii și pe catarge ședeau mateloți. De pe corabie venea zvon de muzici și de cântece și deodată sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor. Zâna cea mică s-a dus până la fereastra cabinei și s-a uitat. Înăuntru erau mai mulți oameni îmbrăcați de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei era prințul cel tânăr. Avea niște ochi mari, negri și nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Astăzi era ziua lui de naștere și de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte și când prințul a ieșit și el pe covertă, sute de rachete au țâșnit în aer și au făcut o lumină ca ziua și zâna s-a speriat și s-a scufundat repede în apă. Dar n-a stat mult și și-a scos capul și când s-a uitat în văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea minunății de artificii. Sori mari se destrămau, împroșcând flăcări, pești zburători pluteau în aer și totul se oglindea în apa strălucitoare. Pe corabie era atât de multă lumină, încât se deslușeau bine nu numai oamenii, dar chiar și fiecare funie. Ce frumos era prințul ! Strângea mâinile celorlalți și zâmbea, și muzica cânta.
S-a făcut târziu, dar zâna nu-și mai putea dezlipi ochii de la corabie și de la prințul cel tânăr și frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet și zbucium. Zâna stătea la fața apei, valurile o ridicau și o legănau și ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul și corabia și-a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început să fulgere. Venea furtuna. Mateloții au strâns pânzele. Corabia a pornit repede, legănându-se pe marea vânzolită, valurile se înălțau ca niște munți negri care parcă voiau să se rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieșea iar la iveală printre talazurile înalte și se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că-i un joc vesel al corăbiei, dar celor din corabie nu li se părea deloc că-i așa. Nava trosnea tot mai tare, pereții s-au spart de izbiturile valurilor, apa a pătruns înăuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papură, și corabia s-a culcat pe-o parte și apa a început s-o cuprindă. Acum de-abia zâna și-a dat seama că cei de pe corabie erau în primejdie; chiar și ea trebuia să se ferească de bârnele și lemnele care se desfăceau din corabie și erau împinse de valuri în toate părțile.
