de Ioan SlaviciUrmare la Moara cu noroc (17) |
| Moara cu noroc (18) |
XVI
Mai nainte de a pleca, Ghiță îl căutase pe Marți, ca să-i dea de lucru, însă nu l-a putut găsi în pripă și nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în grabă, ca omul care nu are timp de pierdut.
Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfârșit, aproape de Ineu, el îl găsi pe Marți în drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la Moara cu noroc.
Ghiță rămase câtva timp buiguit, ca lipsit de simțiri. "Dar ce să fac, își zise el în cele din urmă, dacă Dumnezeu nu mi-a dat gândul cel bun în ceasul potrivit ? Dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel."
Și de aici înainte el simțea că Ana e pierdută și nu se mai gândea decât la răzbunarea lui.
Însă niciodată nădejdea nu piere cu desăvârșire din sufletul omului, și așa, el tot își mai zicea: "Și dacă totuși s-ar întâmpla să mă întorc la timp..." De aceea el grăbi.
El sosise încă din vreme cu Marți, cu Pintea și cu alți doi jandarmi în preajma Morii cu noroc, dar temându-se ca nu cumva Lică să îi zărească și să fugă de la cârciumă, ei descălecară în culmea dealului și se hotărâră să aștepte întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimțite.
Ghiță, galben la față, ca și când i-ar fi secat tot sângele din vine, stătea întins pe pământ, culcat pe brânci, privind țintă și cu ochii însetați în vale.
- Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri. Și eu îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.
- Nevasta, răspunse Ghiță, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit să iau eu pe Uța la casa mea, căci numai Uța a stricat-o, adause apoi într-un târziu, așa pentru dânsul, și iar tăcu și aștepta cu încordare căderea întunecimii apropiate.
Deodată el sări ca ieșit din fire în picioare.
- Ne-au zăpsit ! strigă el. Iată-l călare. Pleacă ! A fost singur, singur cu dânsa ! Săriți pe cai ! După el ! Sfinte Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca să mă apăr de el, câinii mei mă vând și-l scapă din mâna mea !
Când rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toți patru călare, porniți de-a curmezișul peste coaste drept în urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decât Lică la deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, și așa depărtarea creștea mereu între urmărit și urmăritori.
Ajunși în preajma satului, ei îl pierdură din vedere și se opriră zăpăciți.
- Dați voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stânga; ocolim satul și apoi ne întoarcem ca să vedem dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să se ducă !...
- Ei ! ce mai vorbă ! L-am scăpat, și socoteală curată, răspunse Ghiță râzând. Voi mergeți mai departe; eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa.
Grăind aceste, el smuci frâul calului și se întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc.
Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridică și își șterse lacrimile din față când auzi copitele calului bătându-se de pietrișul de dinaintea cârciumii, apoi inima începu să-i bată tare.
Dar mai trecu mult timp la mijloc până ce el intră. Descălecând, el socoti că trebuie să-i dea calului fân, apoi că trebuie să-l șteargă de sudori și să-l acopere cu o cergă, iar după ce le făcu toate aceste, el rămase câtva timp în ușa grajdului, își dete seama despre cele ce voia să facă, apoi își luă pălăria din cap, își făcu de trei ori cruce și plecă spre cârciumă.
Intrând, el închise ușa în urma sa, o încuie și aruncă cheia într-un colț.
Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi și grăi înecată:
- Nu vreau să mor, Ghiță ! Nu vreau să mor ! urmă ea tare, și se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî.
Ghiță își dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă mâinile capul și privi dus în fața ei.
- Nu-ți fie frică, îi zise el înduioșat; tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor ! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ți dai sufletul pe nesimțite.
- Dar de ce să mă omori ? zise ea agățându-se de brațele lui. Ce-am păcătuit eu ?
- Nu știu ! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puțin, acu văd c-am făcut rău, și dacă n-aș vedea din fața ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aș fi găsit aici, poate că nu te-aș fi ucis.
Ana se ridică și privi ca trezită din somn la el.
- Unde ai plecat tu ? întrebă ea.
- M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu șerparul plin de galbenii luați de la arândașul. El e omul de la care am primit hârtiile pe care găsiseși tu atunci noaptea semnele.
- Ghiță ! Ghiță ! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme !? zise ea înăbușită de plâns, și-l cuprinse cu amândouă brațele.
Afară se auzi țipătul unui huhurez, apoi iar se făcu liniște. Ghiță începu și el să plângă, o strânse la sân și îi sărută fruntea.
- Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită, zise el, și deodată se întoarse spre ușă.
Afară se auzeau pași, și peste puțin cineva încercă să deschidă ușa.
- Pintea cu jandarmii ! șopti bărbatul scoțându-și cuțitul din tureac. Ano ! fă-ți cruce ! fă-ți cruce, că nu mai avem vreme.
- Săriți, că mă omoară ! săriți, măi oameni ! strigă nevasta luptându-se cu el, săriți, săriți !
Când ușa căzu sfărâmată din țâțâni și Răuț se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiță o ținea sub genunchi și apăsa cuțitul tot mai adânc spre inima ei.
- Dă foc ! zise Lică, și Răuț își descărcă pistolul în ceafa lui Ghiță, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împușcat.
Nemaisimțind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice.
- Tu ești, Lică, tu ? gemu ea cu ochii țintiți la el. Vino și mă ridică.
Când Lică se plecă asupra ei, ea țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soțul ei.
Lică se ridică iute și începu să-și șteargă sângele de pe obrajii zgâriați, să-l șteargă fără de astâmpăr, ca și când mâna ei ar fi otrăvită, apoi își luă șerparul de la piciorul patului și îl încinse.
- Voi căutați că trebuie să găsiți bani mulți în casă, le zise după aceste, și când socotiți că eu mă apropii de Fundureni dați foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuț, vii pe cealaltă cale la Ineu, iar tu, Păune, te întorci la Șicula.
Toate aceste el le zise iute, ca și când i-ar fi fost groază să mai stea sub acest acoperământ și ștergându-și mereu cu mâneca la față, iar după ce își dete astfel poruncile, se depărtă spre șirul de răchite, unde-și lăsase calul.
Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni și iar o dată înapoi; era obosit și se culcase.
Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul până la Ineu, cu înconjur și pe drumuri rele, pe la Fundureni.
Iară zgârietura din față îl ustura și-l făcea mereu să se întrebe: "Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgâriat la față și mușcat la mână ?"
Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată el își adună toate puterile, o rupse la fugă încordată și o ținu așa cale de câteva împușcături, apoi căzu frânt la pământ, încât își aruncă stăpânul cât colo între cioate.
"Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu ! grăi Lică după ce se ridică anevoie de la pământ. Ce să fac eu acum !? Calul meu !? Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, și eu cu fața zgâriată, și cârciuma arde."
Încă pe când plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbințelile; acum începu să-l treacă sudorile și tremura încât abia mai stătea pe picioare.
El se gândi să-și ia calul și să-l târască până la râulețul umflat, că doară o să-l ducă valurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar șaua de pe el, îi luă frâul din cap și plecă spre râuleț, ca să o ia pe jos până la Ineu. Râulețul era însă umflat. "Nu-mi pasă !" își zise el hotărât și, aruncând șaua și frâul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu un pas, doi înainte, și valurile repezi îl apucară și îl făcură să se retragă înspăimântat spre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, și așa umbla mereu pe mal, privind neîncetat împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc și ștergându-și din când în când sângele de pe obraji.
Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiță plecase călare la Ineu, și calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal odihnit și luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul, putea sosi la vreme în Ineu.
El se întoarse iar la vale, deși era secat de puteri și parcă nu se mai simțea destul de tare a-și târî trupul până la cârciuma cuprinsă de flăcări.
În vremea aceasta Răuț se depărtase spre Ineu, Pârvu o luase spre Șicula, iară Pintea, văzând focul la Moara cu noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, și aducându-și aminte de vorbele lui Ghiță, se întoarse drept pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putință, la vreme.
Când ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături.
- Un cal ?! Murgul lui Lică ! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus ? Îmi scapă, iar îmi scapă ! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aș fi văzut.
El așteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu trecând prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să creadă că a trăsnit.
- Stăi ! strigă Pintea tare, încât răsună toată valea. "Uf ! Săracul de mine ! își zise apoi. L-am scăpat ! Acu fuge."
Așa-i ! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă și, dacă fugea, tot prins era, prins de mâna lui Pintea, prins cu toate dovezile.
El se îndreptă încât părea îndoit așa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul său, își ținti ochii la un stejar uscat ce stătea la depărtare de vreo cincizeci de pași, scrâșni din dinți, apoi își încordă toate puterile și se repezi înainte.
Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului și rămase neclintit și cuprins de fior în loc.
"A scăpat ! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume."
Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior și îl trase după sine până la un râuleț, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri.
XVII
Luni pe la prânzul focul era stins cu desăvârșire și zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristețe la ziua senină și înveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decât praful și cenușa: grinzi, acoperământ, dușumele, butoaie din pivniță, toate erau cenușă, și numai pe ici, pe colo se mai vedea câte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniță, nu se mai vedeau decât oasele albe ieșind pe ici, pe colo din cenușa groasă.
Bătrâna ședea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi alinătoare.
- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise ! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat !...
Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
Dintre nuvelele lui Ioan Slavici, mai poți citi aici:
