de Ioan Slavici
Urmare la Budulea Taichii (5)
VI
 |
| Budulea Taichii (6) |
Trecuseră ani la mijloc, și toți știam că Huțu are să se facă călugăr. Încă la începutul vacanțelor el plecase cu o familie din țară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din Germania, prin Svițera, pe la Paris și apoi să se întoarcă la Viena, ca să-și lase copiii într-un institut. Atât știam noi, cei rămași în urmă, dar și atât era destul pentru ca să ne simțim cu toții măguliți.
Cu deosebire, dascălul Clăiță era mereu dus și, oricând îi venea câte-o scrisoare de la Huțu, o citea mai nainte fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraș, unde știa că sunt mulți de aceia care sunt gata de a se bucura de dânsul. Și când stătea, și când vorbea, și când umbla pe uliță, el se uita mereu la dreapta și la stânga și napoi, ca să vadă dacă nu se mai ivește cineva, care să-l întrebe despre Huțu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicând: "Iată, ăsta e dascălul Clăiță din Cocorăști !"
