de Ion Creangă.
Urmare la Amintiri din copilărie (3.2) Mama și isprăvile copilăriei. |
- Nu-i acasă Ion,
zise mătușa Mărioara; s-a dus cu moșu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Condreni,
s-aducă niște sumani.
Căci trebuie să
vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații; și
se fac multe giguri de sumani, și lăi, și de noaten, care se vând și pănură, și
cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri:
Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la
iarmaroace în toate părțile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleștenii, răzeși
fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză,
lână, oloi, sare și făină de păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace;
ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite; ștergare din
borangic alese, și alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau
joia pe la mănăstirile de maici, cărora le vine cam peste mână târgul.
- Apoi dar, mai
rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară ! vorba de dinioarea; și-mi pare rău că nu-i
vărul Ion acasă, că tare-aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în
gândul meu: ”Știi c-am nimerit-o ? bine că nu-s acasă; și, de n-ar veni degrabă,
și mai bine-ar fi...”
Și, scurt și
cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându-mi ziua bună, ca un băiet de treabă,
ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când
colo, mă trezesc în cireșul femeii și încep a cărăbăni la cireșe în sân, crude,
coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce-oi face mai
degrabă, iaca mătușa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireșului !
- Dar bine,
ghiavole, aici ți-i scăldatul ? zise ea, cu ochii holbați la mine;scoboară-te
jos, tălharule, că te-oi învăța eu !
Dar cum să te
cobori, căci jos era prăpădenie ! Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr ! de
vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se
aburca pe cireș în sus, zicând:
- Stai, măi
porcane, că te căptușește ea, Mărioara, acuș !
Atunci eu mă dau
iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac: zup ! în niște cânepă, care se
întindea de la cireș înainte și era crudă și pănă la brâu de înaltă. Și nebuna
de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma
mea, pănă la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o
cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine pănă-n
dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de laturi iar gard, și
hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului ! Cât pe ce să
puie mâna pe mine ! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce dăm
cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro
zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu
s-au ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se
încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute
mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl
peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și
fiind foarte cuminte în ziua aceea...
Dar mai îndesară,
iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun
pricina și-l cheamă să fie de față când s-a ispăși cânepa și cireșele... căci,
drept vorbind, și moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgârie-brânză, ca și
mătușa Mărioara. Vorba ceea: ”Au tunat și i-au adunat”. Însă degeaba mai
clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului ? Stricăciunea se făcuse,
și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: ”Nu plătește bogatul, ci
vinovatul !” Așa și tata, a dat gloabă pentru mine, și pace bună ! Și după ce-a
venit el rușinat de la ispașă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
- Na ! satură-te
de cireșe ! De-amu să știi că ți-ai mâncat lefteria de la mine, spânzuratule !
Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta ?
Și iaca așa cu
cireșele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute și degrabă: ”Că Dumnezeu
n-ajută celui care umblă cu furtișag”. Însă ce ți-i bună pocăința după moarte ?
D-apoi rușinea mea, unde o pui ? Mai pasă de dă ochi cu mătușa Mărioara, cu moș
Vasile, cu vărul Ion și chiar cu băieții și fetele din sat; mai ales duminica
la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, și pe la scăldat, în Cierul
Cucului, unde era băteliștea flăcăilor și a fetelor, doriți unii de alții,
toată săptămâna, de pe la lucru !
Mă rog, mi se
dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoți obrazul în lume
de rușine; și mai ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumușele în sat la
noi și începuse a mă scormoli și pe mine la inimă. Vorba ceea:
- Măi Ioane,
dragi ți-s fetele ?
- Dragi !
- Dar tu lor ?
- Și ele mie !...
Însă
ce-i de făcut ?... S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n
păpușoi, ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viață, nu așa într-un an, doi
și deodată, ci în mai mulți ani și pe rând, ca la moară. Și doar mă și feream
eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă
împingea, de le făceam atunci cu chiuita.
* * *
Găsești povestirea pe scurt a episodului 4 (La cireșe) pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
