de Ion Creangă.
Urmare la Amintiri din copilărie (5)Pupăza din tei.
 |
Țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul
mamei ! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; și
eu asemenea nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă
mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Fălticeni
o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi cole, ca pentru tine
!
- Bine, mamă !
dar, în gândul meu, numai eu știam.
Toate ca toatele,
dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele
cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului,
care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi
bătea din pumni, poreclindu-mă ”Ion Torcalău”, cum îi zicea unui țigan din
Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la
umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i
le arătam sara acasă.
Așa ne duceam
băieții și fetele unii la alții cu lucru, ca să ne luăm de urât, ceea ce la
țară se cheamă șezătoare și se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său;
cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, și cum sfârâia fusul
roții, așa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi ! Martor îmi este
Dumnezeu ! Și-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat
păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din sân, care era s-o bage în boale pe
biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în
zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai ales prin luncile
și dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele,
sovârv de umplut flori, dumbravnic și sulcină de pus printre straie, cine
umbla? Povestea cântecului: ”Fă-mă, Doamne, val de tei Și m-aruncă-ntre femei !”
Și, scurtă vorbă,
unde erau trei, eu eram al patrule.
Dar când auzeam
de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul
să fiu mai mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama ? Dar în
ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu și așa de frumos și de
cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca
asta, am șparlit-o la baltă cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de
necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra ! De la o vreme, mama, crezând
că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da duhul dintr-însa: ”Ioane ! Ioane ! Ioane !” și Ion, pace ! Văzând ea că nu dau răspuns de
nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la baltă, unde știa că mă
duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ți-i
gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la
soare, cu argint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în celălalt,
aci plecam capul în dreapta și în stânga, spuind cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spăla cofele
Și ți-o bate dobele !
După aceea
zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu și
una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva,
de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură; ș-apoi,
huștiuliuc ! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior,
căci așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După
asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul și Duhul
Sfânt, și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la
marginea bălții, cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu
piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai
frumos lucru nici că se mai poate, cred !
Toate acestea le
privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un
dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în
treabă. În totului-tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a
zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi
trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era
trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de
fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume ! În sfârșit, mama, cât era ea de tare
de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe
la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ie toate hainele
frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
- Îi veni tu
acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom ave altă vorbă!
Și se tot
duce.
Ei, ei ! ce-i de făcut, Ioane ? ! Fetele de la ghilit, care văzuse asta,
numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul.
Iară eu intram în pământ de rușine, și cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi
era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de
gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: ”Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor ?” De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la urechi, și
pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști !
din baltă ș-o ieu la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau
pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și fuga, și fuga,
fără să mă uit în urmă, pănă ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi
acasă. Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în
grădina lui Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din
hudiță în grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproape să ies din
grădină, mă simțesc câinii lui Trăsnea, și la mine, să mă rupă ! Ce-i de făcut ?
Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în
pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași să
te latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cât bat și, de
la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și eu
de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei cu mine.
Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul și haramninul de
Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la
furat mere domnești și pere sântiliești, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ș-apoi
numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit !
În sfârșit, după
ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în
răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, și atunci mi s-a părut că
mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi, pănă
în dreptul ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt
după trebi, când în casă, când afară; și-mi era mai mare mila de dânsa, dar și
de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: ”Milă mi-e de
tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.” Și nemaiputând suferi
foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard:
- Mămucăi,
iacată-mă-s !
Ș-odată și sar în
ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu
sila, o sărut și zic, scâncind:
- Mamă, bate-mă,
ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor
de foame ! Vorba ceea: ”Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul.” Ea,
atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
- Bine-ți șede,
coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta și să mă lași
tocmai la vremea asta fără leac de ajutor ! Hai de mănâncă, dar să știi că mi
te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu
ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău !
Și, scurtă vorbă,
văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face.
Apoi umblu tot cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici
cu fapta, nici cu vorba, căci: ”Vorba dulce mult aduce”; la trebi-s hărnicuț
cât se poate: derdicam și măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama
grijă când se ducea undeva. Și-ntr-o zi o văd că mă sărută și-mi zice cu
blândețe:
- Dumnezeu să te
înzilească, Ionică, dragul mamei, și să-ți dea de toate darurile sale cele
bogate dacă te-i purta cum văd că te porți de-o bucată de vreme încoace !
Atunci eu, pe loc
am început a plânge, și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am
simțit în cugetul meu decât oricând. Și de m-ar fi bătut mama cu toate
gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aș fi rămas
așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul. Și să nu
credeți că nu mi-am ținut cuvântul de joi pănă mai de-apoi, pentru că așa am
fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căci
lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam
să-mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă.
Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă
făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul
meu, făceam câte-o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia,
izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei.
Povestea ceea: „Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zece cuminți n-o pot
scoate.”
În sfârșit, ce
mai atâta vorbă pentru nimica toată ? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț
cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la
douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci
nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de
când sunt, niciodată n-am fost !
Urmează Amintiri din copilărie (7) La școala de catiheți
Găsești povestirea pe scurt a episodului 6, La scăldat, pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
