26.08.2013

MICUL PRINȚ Cap.26

de Antoine de Saint Exupéry

Urmare la Micul prinț (25)

micul-print-zidul-si-sarpele-cel-galben
Micul prinț - Zidul și șarpele cel galben 




XXVI

Nu departe de fântână se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. În seara următoare, când am revenit acolo de la treburile mele, l-am zărit de departe pe micul meu prinț stând acolo, sus, cu picioarele atârnate. Și l-am auzit vorbind:
- Deci, nu-ți aduci aminte ? zicea el. Știu sigur că nu e aici !
Probabil că i-a răspuns cineva, căci el din nou s-a împotrivit:
- Ba da ! Ba da ! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici ...
Am mers mai departe, spre zid. Încă nu vedeam, nici nu auzeam pe nimeni. Cu toate acestea, micul prinț vorbi din nou:
- ... bineînțeles. Ai să vezi de unde încep urmele pașilor mei pe nisip. Așteaptă-mă acolo. Am să vin la noapte.
Mai aveam vreo douazeci de metri până la zid și încă nu vedeam nimic.
Micul prinț adăugă, după o pauză:
- E tare veninul tău ? Ești sigur că n-ai să mă faci să sufăr multă vreme ?
M-am oprit, cu inima stransa, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau să cobor !
M-am uitat atunci jos, la poalele zidului și am sărit ca ars. Vedeam acolo, înălțat spre micul prinț, un șarpe din aceia galbeni, care te răpun în treizeci de secunde. Scotocind prin buzunar, ca să-mi scot revolverul, am început să alerg, însă șarpele, la auzul pașilor mei, se prelinse ușor pe nisip, scurgandu-se ca o șuviță de apă care seacă și, fără să se grăbească, se furișă printre pietre, cu un ușor sunet metalic.
Am ajuns la zid tocmai la timp ca să-l prind în brațe pe prostuțul meu prințișor, care era alb la față ca varul.
- Ce treabă mai e și asta ? Acuma stai de vorba și cu șerpii !
I-am desfăcut nelipsitul fular auriu. I-am udat tâmplele și i-am dat să bea. Acum nu mai îndrăzneam să-i pun nici o întrebare. El mă privi cu gravitate și mă luă cu brațele pe după gât. Simțeam cum îi bate inima, ca a unei păsări care moare, după ce a fost împușcată. Îmi spuse:
- Mă bucur că ai descoperit ce-i trebuia mașinii tale. Vei putea să te întorci acasă ...
- Dar de unde știi ?
Tocmai voiam să-l înștiințez că, împotriva tuturor așteptărilor, reușisem să-mi duc treaba la bun sfârșit !
El nu răspunse nimic la întrebare, ci adăugă:
- Astăzi mă întorc și eu acasă...
Apoi, melancolic:
- E mult mai departe... e mult mai greu...
Simțeam că se întâmplă ceva cu totul neobișnuit. Îl strângeam în brațe ca pe un copil mic și aveam, totuși, impresia că alunecă într-un abis, fără ca eu să pot face nimic ca să-l opresc...
Era serios și avea ochii pierduți în depărtări:
- Am cu mine oaia. Și lada pentru oaie. Și botnița ...
Și surâse melancolic.
Am așteptat așa, timp îndelungat. Simțeam că își vine în fire, puțin câte puțin.
- Ți-a fost frică, micuțule...
Firește că-i fusese frică ! dar a râs încetișor:
- Diseară o să-mi fie și mai frică...
Din nou mi-a dat fiori de gheață presentimentul a ceva ireparabil. Și am înțeles că nu suportam ideea că n-am să-l mai aud niciodată râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântână în pustiu.
- Micuțule, mai vreau să te aud râzând...
Dar el îmi spuse:
- La noapte se împlinește un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde am picat anul trecut...
- Nu-i așa, micuțule, că povestea ta cu șarpele și cu întâlnirea și cu steaua e doar un vis urât...
El însă n-a răspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Ochii nu văd esențialul...
- Desigur...
- La fel e și cu floarea. Dacă te-ai îndrăgostit de o floare care se găsește pe o stea, ți-e drag, noaptea, să te uiți pe cer. Toate stelele sunt înflorite.
- Desigur...
- Așa e și cu apa. Apa din care mi-ai dat tu să beau era asemenea unei melodii, datorită scripetelui și funiei ... Îți amintești ... Ce bună era.
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. A mea e prea mică și n-o poți vedea. E mai bine asa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea, așa încât te vei uita cu drag la toate stelele. Toate vor fi prietene cu tine. Și apoi, aș vrea să-ți fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah ! micuțule,  ce-mi place când aud râsul acesta !
- Chiar el va fi darul meu... va fi așa cum e cu apa...
- Ce vrei să spui ?
- Stelele nu sunt la fel pentru toată lumea. Pentru cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alții sunt numai niște luminițe. Savanții le văd ca pe niște probleme. Pentru omul meu de afaceri sunt bucăți de aur. Dar toate stelele acelea sunt mute... Numai tu vei avea niște stele cum nu are nimeni pe lume ...
- Ce vrei să spui ?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindcă voi fi pe una dintre ele, fiindcă voi râde pe una dintre ele, va fi pentru tine ca și când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care știu să râdă !
Și a râs din nou.
- Iar după ce te vei mai alina (timpul alină toate), vei fi încântat că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îți va fi dor sa râdem împreună. Și vei deschide uneori fereastra, așa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că râzi cu ochii la cer. Atunci, tu le vei spune: "Da, întotdeauna stelele mă fac să râd!" Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ți-am jucat un renghi grozav...
Și a râs din nou.
- Va fi întocmai ca și când, în loc de stele, ți-aș fi dăruit o sumedenie de clopoței ce știu să râdă...
Și râse din nou. Apoi redeveni serios:
- La noapte... știi... să nu vii.
- Nu te voi părăsi.
- Ți se va părea că sufăr... ți se va părea ca mor. Așa trebuie. Nu veni să vezi așa ceva, nu merită...
- Nu te voi părăsi.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Își spun toate astea și din cauza șarpelui. Nu cumva să te muște ... Șerpii sunt răutăcioși. Pot să te muște numai de plăcere...
- Nu te voi părăsi.
Ceva, însă, îl liniști:
- E drept că pentru a doua mușcătură nu mai au venin ...
Noaptea nu l-am simțit când a plecat. Când am reușit să-l ajung, mergea zorit, cu pași apăsați. Nu mi-a spus decât:
- A! ești aici.
Și m-a luat de mână. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rău ai facut. Te va îndurera. Îți va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...
Eu am tăcut.
- Înțelegi, e prea departe !  Nu pot să car cu mine și trupul. E prea greu.
Eu tăceam.
- Va fi însă ca o coajă veche și părăsită. O coajă veche nu e ceva trist...
Eu tăceam.
Micul prinț păru puțin descumpănit, dar nu se dădu bătut. 
- Știi, va fi plăcut. Voi privi și eu stelele. Toate vor fi ca niște fântâni, cu câte un scripete ruginit. Toate îmi vor da să beau...
Eu tăceam.
- Va fi atât de nostim ! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopoței, eu voi avea cinci sute de milioane de fântâni...
Și a tăcut și el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas numai eu singur !
Și s-a așezat, deoarece i se făcuse frică.
A mai rostit:
- Stii ... floarea mea ... eu răspund de soarta ei. Și e atât de plăpândă ! Și atât de neștiutoare ! Nu are decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere de lume ...
M-am așezat și eu, căci nu mă mai țineau picioarele.
El a zis:
- Iată... Asta e tot...
A mai șovait puțin, apoi s-a ridicat. A făcut un pas. Eu n-am putut să mă clintesc din loc.
N-a mai fost nimic decât o fulgerare galbenă pe lângă glezna lui. A rămas o clipă nemișcat. N-a țipat. A căzut încet, precum cade un copac. Și nu s-a auzit nici un zgomot, din pricina nisipului.

* * *