 |
| Micul prinț - Vanitosul |
- Ah ! Ah ! Iată, vine un admirator ! strigă de departe vanitosul, de îndată ce-l zări pe micul prinț.
Căci, pentru vanitoși, ceilalți sunt doar niște admiratori.
- Bună ziua, zise micul prinț. Aveți o pălărie nostimă.
- Ca să salut cu ea, răspunse vanitosul. Ca să salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire nu trece nimeni pe-aici.
- A, da ?! făcu micul prinț, care nu înțelegea.
- Lovește-ți palmele una de alta, îi ceru atunci vanitosul.
"E mai amuzant aici decât la rege" - își zise micul prinț. Și iar începu să aplaude. Vanitosul reîncepu să salute, ridicându-și pălăria.
După ce exersară timp de cinci minute, pe micul prinț îl obosi monotonia jocului.
- Și, pentru că pălăria să rămână pe loc, întrebă el, ce-ar fi de făcut ?
Dar vanitosul nu-l auzi. Vanitoșii nu aud niciodată decât laudele.
- Mă admiri mult într-adevăr ? îl întrebă el pe micul prinț.
- Ce înseamnă să admiri ?
- Să admiri înseamnă să recunoști că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat și cel mai inteligent de pe planetă.
- Dar tu ești singur pe planeta ta !
- Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuși !
- Te admir, zise micul prinț, ridicând ușor din umeri, dar la ce bun ?
Și micul prinț plecă.
"Oamenii mari sunt într-adevăr foarte ciudați", își spuse el în simplitatea lui, continuându-și călătoria.
XII
Următoarea planetă era locuită de un bețiv. Deși foarte scurtă, vizita îl cufundă pe micul prinț într-o stare de adâncă melancolie.
- Ce faci acolo ? îi spuse el bețivului, pe care îl găsi șezând tăcut în fața unei grămezi de sticle goale și a unei grămezi de sticle pline.
- Beau - răspunse bețivul, cu un aer jalnic.
- De ce bei ? îl întrebă micul prinț.
- Ca să uit, răspunse bețivul.
- Ce să uiți ? se interesă micul prinț, căruia începuse să-i fie milă de el.
- Să uit că mi-e rușine, mărturisi bețivul, lăsându-și capul în jos.
- De ce ți-e rușine ? întrebă micul prinț, dorind să-i vină în în ajutor.
- Că beau, încheie bețivul și amuți cu desăvârșire.
Și micul prinț plecă, în culmea nedumeririi.
"Oamenii mari sunt într-adevăr foarte, foarte ciudați" - își spuse el, continuându-și călătoria.
XIII
Cea de-a patra planeta era a unui businessman, un om de afaceri. Omul era atât de ocupat, că nici măcar nu ridică privirea când sosi micul prinț.
- Bună ziua, spuse micul prinț. Vi s-a stins țigara.
- Trei plus doi fac cinci. Cinci plus șapte - doisprezece. Doisprezece plus trei - cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece plus șapte - douăzeci și doi. Douăzeci și doi plus șase - douăzeci și opt. N-am timp s-o aprind.
Douăzeci și șase plus cinci - treizeci și unu. Of ! Asta face, deci, cinci sute unu milioane șase sute douăzeci și două de mii șapte sute treizeci și una.
- Cinci sute de milioane de ce ?
- Ce ? Tot aici ești ? Cinci sute de milioane de ... nu mai știu ... Am atâta treabă ! Eu sunt un om serios, nu-mi pierd timpul cu baliverne ! Doi plus cinci - șapte ...
- Cinci sute de milioane de ce ? repetă micul prinț, care niciodată în viața lui nu renunțase la o întrebare, odată ce o pusese.
Omul de afaceri ridică ochii:
- În cincizeci și patru de ani, de când sunt pe planeta asta, n-am fost deranjat decât de trei ori.
Prima oară, acum douăzeci și doi de ani, când a picat aici un cărăbuș, venit Dumnezeu știe de unde. Făcea un zgomot îngrozitor și am comis atunci patru erori la o adunare. A doua oara, acum unsprezece ani, m-a apucat o criză de reumatism. Lipsa de mișcare. Eu am timp de hoinăreală. Sunt un om serios ! A treia oară... uite-acum ! Deci ziceam cinci sute unu milioane ...
- Milioane de ce ?
Omul de afaceri înțelese că nu era chip să fie lăsat în pace:
- Milioane de lucruri din acelea mărunte, care se văd câteodată pe cer.
- Muște ?
- Nu, lucruri mărunte care strălucesc.
- Albine ?
- Nu. Lucruri mărunte aurii și care-i fac pe trântori să viseze. Eu unul sunt un om serios ! Nu am timp de visuri.
- Ahaa... Stele ?
- Chiar așa. Stele.
- Și ce faci cu cinci sute de milioane de stele ?
- Cinci sute unu milioane șase sute douăzeci și două de mii șapte sute treizeci și una. Eu sunt serios, sunt precis.
- Și ce faci cu stelele acestea ?
- Ce fac cu ele ?
- Da.
- Nimic. Le stăpânesc.
- Ești stăpânul stelelor ?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care ...
- Regii nu stăpânesc. Ei "domnesc". E cu totul altceva.
- Și la ce-ți folosește dacă stăpânești stelele ?
- Îmi folosește ca să fiu bogat.
- Și la ce-ți folosește să fii bogat ?
- Ca să cumpăr alte stele, când le descoperă cineva.
"Ăsta, își zise micul prinț, gândește cam ca bețivul meu".
Totuși îi mai puse câteva întrebări:
- Cum poate cineva să stăpânească stelele ?
- Ale cui sunt ele ? răspunse morocănos omul de afaceri.
- Nu știu. Ale nimănui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gândit cel dintâi la asta.
- Și ajunge atât ?
- Bineînțeles. Când găsești un diamant care nu aparține nimănui, e al tău. Când găsești o insulă care nu este a cuiva, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi și e a ta. Eu stăpânesc stelele pentru că nimeni, până la mine, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.
- Asta așa e - zise micul prinț. Și ce faci cu ele ?
- Le administrez. Le număr și iar le număr, zise omul de afaceri. Nu-i deloc ușor. Eu însă sunt un om serios !
Micul prinț nu se mulțumi cu atât.
- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât și să-l port. Dacă am o floare, pot s-o culeg și s-o iau cu mine. Tu însă nu poți culege stelele.
- Nu, dar pot să le depun la bancă.
- Cum adică ?
- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Pe urmă încui hârtia aceasta într-un sertar.
- Și asta-i tot ?
- E de-ajuns !
"E amuzant, se gândi micul prinț, și chiar poetic. Nu e însă prea serios."
În privința lucrurilor serioase, micul prinț avea păreri foarte diferite de părerile oamenilor mari.
- Eu am o floare, mai zise el, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăț în fiecare săptămână. Căci îl curăț și pe cel stins. Nu se știe niciodată. Le aduc un folos vulcanilor pe care îi am, îi aduc un folos florii pe care o am. Tu nu le aduci niciun folos stelelor ...
Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi nici un răspuns, iar micul prinț plecă.
"Oamenii mari sunt cu adevărat nemaipomenit de ciudați", își spuse el, în simplitatea lui, continuându-și călătoria.
