 |
| Micul prinț (9-10) |
Cred că micul prinț, când a fugit de-acasă, s-a folosit de zborul unui stol de păsări călătoare. În dimineața plecării, a făcut ordine pe planetă. A curățat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi, tocmai potriviți pentru a-și prepara micul dejun. Mai avea și un vulcan stins. Însă, după cum spunea el: "Nu se știe niciodată !" Așa că a curățat și hornul vulcanului stins. Vulcanii, dacă sunt bine curățați, ard potolit, fără erupții. Erupțiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn.
Desigur, noi suntem mult prea mici pentru a putea curăța vulcanii de pe Pământ. De aceea ne și pricinuiesc o mulțime de necazuri.
Micul prinț, cuprins de-o ușoară melancolie, smulse apoi și ultimii puieți de baobab. El credea că nu se va înapoia niciodată. Dar toate aceste treburi obișnuite i se părură, în dimineața aceea, nespus de dragi. Iar când stropi pentru ultima oară floarea și se pregăti să o pună la adăpostul clopotului de sticlă, simți deodată că îi vine să plângă.
- Adio, îi spuse florii.
Ea însă nu-i răspunse.
- Adio, spuse el din nou.
Floarea tuși. Dar nu din cauza răcelii.
- Am fost o proastă, îi zise ea în cele din urmă. Îți cer iertare. Încearcă să fii fericit.
El se miră că nu-i mai reproșează nimic. Rămase locului, descumpănit, cu clopotul de sticlă în mână. Nu știa ce să creadă despre această blândețe.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. Tu n-ai știut nimic, e vina mea. Asta n-are nici o importanță. Dar și tu ai fost la fel de prost ca mine. Încearcă să fii fericit... Lasă clopotul în pace. Nu mai am nevoie de el...
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de răcită... Aerul proaspăt al nopții are să-mi priască. Eu sunt o floare...
- Bine, dar fiarele...
- Trebuie totuși să rabd vreo doua-trei omizi, dacă vreau sa aflu cum arată fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine să mai treacă pe la mine ? Tu, unul, ai să fii departe ... Cât despre fiare, n-am nici o frică. Am ghearele mele.
Și-i arătă, cu nevinovăție, cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- Nu mai tărăgăna atâta, e plicticos ! Te-ai hotărât să pleci. Du-te odată !
Căci nu voia ca el să o vadă plângând. Era o floare atât de orgolioasă...
X
Se afla prin zona asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 si 330, așa încât se apucă să-i viziteze, ca să se afle în treabă pe acolo și ca să se mai instruiască.
Primul era locuit de un rege. Regele ședea, înveșmântat în purpură și în hermină, pe un tron simplu, dar în același timp măreț.
- Ah ! Iată un supus ! strigă regele, când îl zări pe micul prinț.
Și micul prinț se întrebă: ”Cum poate oare să mă recunoască, dacă nu m-a văzut niciodată până acum ?”
El nu știa că pentru regi lumea e un lucru foarte simplu. Toți oamenii sunt niște supuși.
- Apropie-te, să te vad mai bine - îi spuse regele, deosebit de mândru că e rege pentru cineva.
Micul prinț căută cu privirea un loc, ca să se așeze, dar falnica mantie de hermină acoperea întreaga planetă. Rămase, de aceea, în picioare și, obosit cum era, începu să caște.
- Eticheta nu permite să caști în prezența regelui, îi spuse monarhul. Îți interzic să caști.
- Nu mă pot abține, răspunse micul prinț fâstâcit. Am făcut o lungă călătorie și sunt nedormit ...
- Dacă e așa, zise regele, îți poruncesc să caști ! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide ! Mai cască. E o poruncă.
- Mi-e rușine... nu mai pot..., făcu micul prinț, roșind.
- Hm ! Hm ! făcu regele. Dacă e așa, îți... îți poruncesc ba să caști, ba să...
Se cam bâlbâia și părea că este jignit.
Căci regele ținea mai presus de orice ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. El nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte bun la inimă, nu dădea decât porunci rezonabile.
"Dacă eu i-aș porunci, zicea el adesea, dacă eu i-aș porunci unui general să se prefacă într-o pasăre de mare și dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea."
- Pot să mă așez ? întrebă timid micul prinț.
- Îți poruncesc să te așezi ! răspunse regele, aranjându-și cu măreție poala mantiei sale de hermină.
Micul print avea însă, o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele ?
- Majestate, zise el... Cer iertare că întreb...
- Îți poruncesc să întrebi ! se grăbi să spună regele.
- Majestate ... peste cine domnește majestatea-voastră ?
- Peste tot, răspunse regele, cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot ?
Regele, cu un gest discret, îi arătă planeta lui, celelalte planete și stelele.
- Peste toate acestea ? zise micul prinț.
- Peste acestea toate ! răspunse regele.
Căci el nu era numai un monarh absolut, era și un monarh universal.
- Și stelele te ascultă ?
- De bună seamă, zise regele. Mă ascultă de îndată. Eu nu admit nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinț. Dacă și el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu patruzeci și patru, ci șaptezeci și două, sau chiar o sută, ori chiar două sute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoit să-și mute scaunul din loc ! Și fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încercă tristețea, micul prinț îndrăzni să-i ceară regelui o favoare:
- Aș vrea să văd un apus de soare... Fă-mi această plăcere ... Poruncește-i soarelui să apună...
- Dacă i-aș ordona unui general să zboare din floare în floare ca un fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, și dacă generalul nu mi-ar executa ordinul, cine-ar fi de vină ? El sau eu ?
- Majestatea voastră ar fi, zise cu hotărâre micul prinț.
- Exact. Omului trebuie să-i pretinzi numai ceea ce-i în puterea lui să facă, spuse mai departe regele. Autoritatea se bazează, înainte de orice, pe rațiune. Dacă-i poruncești poporului tău să se azvârle în mare, el va face revoluție. Eu am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt rezonabile.
- Și apusul meu de soare ? îi aminti micul prinț, care, odată ce punea o întrebare, nu mai uita de ea.
- Vei avea și-un apus de soare. Voi da această poruncă. Cunoscând însă știința de a conduce, voi aștepta până vor apărea condiții favorabile.
- Și asta cam pe când va fi ? vru să afle micul prinț.
- Hm ! Hm ! răspunse regele, consultând un calendar voluminos. Hm ! Va fi pe la ... pe la ... va fi astă-seară, pe la ora șapte și patruzeci de minute ! Și vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul print începu să caște. Îi părea rău după apusul de soare. În plus, începuse să se cam plictisească.
- Nu mai am ce face pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe !
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru ca are un supus. Nu pleca, te fac ministru !
- Ce fel de ministru ?
- Al ... al justiției !
- Dar n-am pe cine judeca aici !
- Nu se știe, zise regele. Încă nu mi-am străbătut întreg regatul. Eu sunt foarte bătrân, loc pentru caleașcă n-am, iar mersul pe jos mă obosește.
- Ei ! Dar am văzut chiar eu, zise micul prinț, aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Atunci te vei judeca pe tine însuți, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuți e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un înțelept.
- Eu, zise micul prinț, pot să mă judec pe mine însumi oriunde m-aș afla. Nu e nevoie să rămân aici.
- Hm ! Hm ! făcu regele. Cred că pe planeta mea se află undeva un șobolan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest bătrân șobolan. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viața lui va atârna de felul în care tu vei face dreptate... Să-l grațiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.
- Mie, răspunse micul prinț, nu-mi place să condamn la moarte și cred că am să plec.
- Nu ! zise regele.
Micul prinț, gata de plecare, nu voi să-l mâhnească pe bătrânul monarh:
- Dacă Majestatea voastră dorește să mă supun, atunci ar putea să-mi dea o poruncă rezonabilă. Mi-ar putea porunci, de pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că sunt condiții favorabile...
Cum regele nu-i dădu nici un răspuns, micul prinț șovăi o clipă, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu ! se grăbi atunci să strige regele. Avea un aer plin de autoritate.
"Ciudați mai sunt oamenii mari !" își spuse micul prinț, văzându-și de drum.
