 |
| Micul prinț (7-8) |
- Dacă mănâncă tufe, o oaie mănâncă și flori ?
- O oaie mănâncă tot ce nimerește.
- Chiar și florile cu spini ?
- Da. Chiar și florile cu spini.
Asta nu știam. Atunci eram foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam să deșurubez un bulon înțepenit rău. Eram foarte îngrijorat, căci defecțiunea se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut era pe sfârșite și mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
- Spinii, la ce folosesc ?
Micul prinț nu renunța niciodată la răspuns, odată ce punea o întrebare. Necăjit din cauza bulonului, i-am spus și eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt o curată răutate din partea florilor !
- Vai !
Dar după o pauză, îmi aruncă, cu un fel de pică:
- Nu te cred ! Florile sunt gingașe. Sunt naive. Își fac și ele curaj cum pot. Se cred înspăimântătoare cu spinii lor ...
Nu i-am răspuns nimic. Tocmai atunci îmi spuneam în sinea mea: "Dacă bulonul ăsta mai face nazuri, îi trag una cu ciocanul, de-l fac să zboare cât colo !" Micul prinț îmi întrerupse iar gândurile:
- Și tu crezi ca florile...
- Nu ! Nu ! Nu cred nimic ! Ți-am spus ce mi-a venit mai întâi pe limbă ! Eu, unul, mă ocup de treburi serioase !
El mă privi uluit:
- Treburi serioase !
Mă vedea cu ciocanul în mână și cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
- Vorbești exact ca oamenii mari !
Mi s-a făcut, cumva, rușine. El, însă, a adăugat neîndurător:
- Toate le încurci ... toate le amesteci !
Se supărase de-a binelea. Își scutură în vânt pletele aurii.
- Știu undeva o planetă pe care se află un Domn roșu ca sfecla. N-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit niciodată pe nimeni. Niciodată n-a facut nimic altceva decât socoteli. Și toată ziua repetă, ca și tine: "Eu sunt un om serios ! Eu sunt un om serios !" și nu-și încape în piele de mândru ce e. Dar nu e om, e o ciupercă !
- O ce ?
- O ciupercă !
Micul prinț se albise la față de mânie.
- De milioane de ani, florile fac spini. Cu toate acestea, de milioane de ani, oile mănâncă florile. Și oare nu e un lucru serios dorința de a înțelege de ce-și dau ele atâta osteneală să scoată niște spini care nu le folosesc la nimic ? Nu e important războiul dintre oi și flori ? Nu e mai serios și mai important decât socotelile unui Domn gras și roșu la față ? Și dacă eu știu o floare unică în lume, care nu trăiește în altă parte decât numai pe planeta mea, și pe care o oiță o poate nimici într-o dimineață, uite așa, fără să-și dea seama de ceea ce face, nici acesta nu este un lucru important ?!
Micul prinț roși, apoi continuă:
- Dacă cineva iubește o floare unică în milioane și milioane de stele, e destul ca el să privească la ele și va fi fericit la gândul că floarea lui e undeva, acolo... Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el atunci e ca și cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge ! Și nici asta nu e important !
N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit brusc în hohote de plâns. Se lăsase noaptea. Mi-am lăsat sculele deoparte. Nu-mi mai păsa de ciocan, de bulon, de sete și de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pământul, se afla un mic prinț avea nevoie de alinare. L-am luat în brațe. L-am legănat. I-am spus așa:
- Floarea pe care o iubești nu e în pericol... Am să desenez o botniță pentru oaia ta... Am să desenez o armură pentru floarea ta... Am să...”
Nu știam ce să-i mai spun. Mă simțeam tare nepriceput. Nu știam cum să-l împac, să mi-l apropii... E atât de misterioasă lumea asta a lacrimilor.
VIII
În scurtă vreme am ajuns să cunosc mai bine această floare. Pe planeta micului prinț crescuseră dintotdeauna flori simple, împodobite doar cu o singură cunună de petale, care se mulțumeau cu foarte puțin loc și care nu supărau pe nimeni. Răsăreau dimineața printre ierburi și până seara se ofileau. Floarea lui, însă, încolțise într-o zi dintr-o sămânță adusă cine știe de unde, iar micul prinț dăduse mare atenție mlădiței celei noi, care nu se asemuia întru nimic cu celelalte mlădițe. Putea să fie un nou soi de baobab ! În scurtă vreme, însă, tufa se opri din creștere și prinse a-și întocmi o floare. Micul prinț, văzând bobocul uriaș ce se împlinea sub ochii lui, era acum în așteptarea unei apariții miraculoase. Floarea, însă, nu mai isprăvea cu pregătirile, la adăpostul chiliei sale verzi. Își alegea culorile cu grijă. Se îmbrăca pe îndelete, aranjându-și petalele una câte una. Nu voia să apară mototolită, ca macii. Nu voia să apară decât în deplina strălucire a frumuseții sale. Ei, bine, da ! Era foarte cochetă ! Misterioasa ei găteală dură astfel zile de-a rândul. Și iată că, într-o bună dimineață, chiar la răsăritul soarelui, se arătă și ea.
Și tocmai ea, care își pregătise apariția atât de mult, a căscat și a zis:
- Vai ! Abia m-am trezit... Te rog să mă ierți... N-am apucat nici să mă pieptăn...
Atunci, micul prinț nu-și mai stăpâni admirația:
- Cât ești de frumoasă !
- Nu-i așa ? răspunse suav floarea. Și m-am născut odată cu soarele...
Micul prinț își dădu seama că floarea nu prea știa ce-i modestia, însă era atât de tulburătoare !
- Cred că e ora micului dejun - adăugase ea imediat - ai avea bunătatea să te gândești și la mine...
Fâstâcit, micul prinț se repezi să caute o stropitoare cu apă proaspătă și ospătase floarea.
În scurt timp floarea ajunse să-l chinuiască cu vanitatea ei un pic bănuitoare. Astfel, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinț:
- N-au decât să poftească tigrii, cu ghearele lor !
- Pe planeta mea nu sunt tigri - i-a spus micul prinț - și apoi tigrii nu mănâncă iarbă.
- Eu nu sunt iarbă - rosti suavă floarea.
- Scuză-mă, te rog...
- Nu mă tem de tigri, în schimb nu suport curentul. Nu ai cumva un paravan ?
"Nu suportă curentul... Ce ghinion pentru o plantă, gândi micul prinț. Floarea aceasta e tare sucită..."
- Seara, să mă acoperi cu un clopot de sticla. E foarte frig aici, la dumneata. Nu te-ai instalat prea bine. Acolo, de unde vin eu...
Dar se întrerupse imediat. Venise aici în chip de sămânță. Nu avea de unde să știe cum era pe alte meleaguri. Rușinată că se lăsase prinsă cu o minciună atât de naivă, a tușit de câteva ori, ca să arunce vina asupra micului prinț:
- Și paravanul ... ?
- Mă pregăteam să-l caut, dar dacă mă ții de vorbă !
Ea atunci își înteți tusea, pentru ca el să aibă mustrări de conștiință.
Astfel micul prinț, în ciuda bunăvoinței și a iubirii sale, își pierduse curând încrederea în ea. Luase în serios cuvinte fără importanță și ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ți pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le privești și să le miroși. Floarea mea îmi înmiresma planeta, însă eu n-am știut să mă bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, în loc să mă sâcâie atât de mult, ar fi trebuit să mă înduioșeze ...
Mi-a mai mărturisit:
- N-am fost atunci în stare s-o înțeleg deloc ! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Ea îmi înmiresma și îmi lumina viața. Niciodată nu ar fi trebuit să o părăsesc ! Trebuia să-i ghicesc tandrețea, dincolo de bietele ei șiretlicuri. Florile sunt atât de contradictorii ! Eram, însă, prea tânăr ca să știu cum s-o iubesc.
