de Antoine de Saint Exupéry
Urmare la Micul prinț Cap.2
 |
| Micul prinț (3-4) |
III
Mi-a trebuit mult timp până să înțeleg de unde venea. Micul prinț, care îmi punea o mulțime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe ale mele. Cuvinte rostite întâmplător m-au ajutat să aflu adevărul. Astfel, când a dat cu ochii de avionul meu (nu îl desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat uimit:
- Ce bazaconie mai e și asta ?
- Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Și i-am adus la cunoștință, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a strigat:
- Cum ! Ai căzut din cer ?
- Da ! - făcui eu, cu modestie.
Și micul prinț izbucni într-un fermecător hohot de râs, care pe mine mă supără destul de mult. Am pretenția ca necazurile mele să fie luate în serios. Apoi, el adăugă:
- Atunci și tu vii tot din cer ! De pe ce planetă ești ?
Am întrezărit pe loc o rază gata să lumineze misterul apariției sale și l-am întrebat imediat:
- Deci, tu vii de pe o altă planetă ?
El însă nu mi-a răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se țintă la avionul meu:
- Ce e drept, cu așa ceva nici nu poți să vii de prea departe ...
Și multă vreme se cufundă într-o visare. Apoi scoase oaia din buzunar și se puse să-și contemple comoara.
Vă închipuiți ce intrigat am fost de această mărturisire incompletă despre "celelalte planete". M-am străduit, de aceea, să aflu mai multe:
- Dincotro vii tu, copile ? Unde e "acasă la tine" ? Unde vrei tu să-mi duci oaia ?
El mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:
- Ce bine că mi-ai dat și lada, astfel va avea și ea o casă peste noapte.
- Sigur că da. Și dacă ești cuminte, am să-ți dau și o sfoară, ca s-o legi în timpul zilei. Și un țăruș.
Propunerea păru să-l impresioneze neplăcut pe micul prinț:
- Să o leg ? Ce idee năstrușnică !
- Păi, dacă nu o legi, o ia razna și se pierde ...
La care prietenul meu izbucni într-un nou hohot de râs:
- Dar unde-ai vrea tu să se ducă ?
- Oriunde. Drept înainte ...
Atunci micul prinț rosti cu multă seriozitate:
- Nu-i nimic. La mine acasă toate sunt atât de mici !
Și adăugă, cu o undă de melancolie:
- Drept înainte nu poți ajunge prea departe ...
IV
Astfel am mai aflat încă un lucru foarte important: că planeta lui de origine abia dacă întrecea mărimea unei case !
Asta nu putea să mă mire prea mult. Știam bine că în afară de marile planete ca Pământul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li s-au dat nume, mai există sumedenie de alte planete, uneori atât de mici, încât cu mare greutate le poți zări cu telescopul. Când un astronom descoperă vreuna dintre ele, îi dă, în loc de nume, un număr. Îi zice, de exemplu, "Asteroidul 3251".
Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinț este asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.
El a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internațional de Astronomie, o mare demonstrație a descoperirii sale. Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta.
Așa sunt oamenii mari.
Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc porunci poporului său, sub pedeapsa cu moartea, să se îmbrace după moda europeană. Astronomul și-a repetat comunicarea, în 1920, îmbrăcat de această dată într-un costum foarte elegant. Și, de această dată, toată lumea a fost de acord cu el.
Dacă v-am povestit aceste amanunte cu privire la asteroidul B-612 și dacă v-am încredințat numărul lui, am făcut-o din pricina oamenilor mari. Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbești despre un nou prieten, ei niciodată nu pun întrebări despre lucrurile esențiale. Nu întreabă niciodată: "Ce sunet are vocea lui ?" ”Ce jocuri îi plac lui mai mult ?” ”Colecționează fluturi ?" În schimb întreabă: "Câți ani are ? Câți frați are? Câte kilograme cântărește ? Cât câștigă tatăl lui ?" Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spui celor mari: "Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș" ..., ei nu sunt în stare să-și imagineze o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: "Am văzut o casă de o sută de mii de franci". Atunci vor exclama:"Ce frumoasă e!"
Tot așa, dacă le spui: "Dovada că micul prinț a existat într-adevăr este faptul că era o ființă încântătoare, că râdea și că-și dorea o oaie. Când cineva își dorește o oaie, e o mărturie că există", ei vor ridica din umeri și te vor trata ca pe un copil ! Dar dacă le spui: "Planeta de pe care venea el este asteroidul B-612", atunci te vor crede și te vor lăsa în pace cu întrebările lor.
Așa sunt ei. Nu trebuie să le-o luați în nume de rău. Copiii se cuvine să fie îngăduitori cu oamenii mari.
Firește însă că nouă, celor care știm ce înseamnă viața, puțin ne pasă de cifre ! Mi-ar fi plăcut și mie să încep această povestire așa cum încep basmele. Mi-ar fi plăcut să spun așa: "A fost odată un mic prinț, care trăia pe o planetă doar cu puțin mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten ..."
Pentru cei care știu ce înseamnă viața, totul ar fi fost mai convingător.
Căci mie nu-mi place să-mi trateze cineva cartea cu ușurință O mare amărăciune mă cuprinde, în timp ce povestesc aceste amintiri. Sunt șase ani de când prietenul meu, luându-și oaia, a plecat. Dacă încerc să-l descriu aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E un lucru trist să uiți un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Și s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre. Așa că iată încă un motiv pentru care mi-am cumpărat o cutie cu vopsele și creioane. E greu, la vârsta mea, să te apuci iar de desenat, când niciodată n-ai încercat să desenezi nimic în afară de un șarpe boa văzut pe dinafară și văzut pe dinăuntru, la vârsta de șase ani ! Voi încerca să-i fac portretul cât mai asemănător cu putință. Nu sunt însă prea sigur de reușită. Un desen merge, altul nu seamănă deloc. Greșesc câte puțin și când e vorba de înălțime. Aici micul prinț este prea mare. Dincoace, prea mic. Ezit, de asemenea, asupra culorii veșmintelor sale. Încerc în fel și chip, când mai bine, când mai rău. În sfârșit, mă voi înșela chiar în privința unor amănunte mai importante. Dar va trebui să mă iertați. Prietenul meu nu dădea niciodată explicații. Credea, poate, că-i semăn. Eu însă, din nefericire, nu sunt în stare să deslușesc oile prin scândura lăzilor. Poate sunt întrucâtva asemenea oamenilor mari. Se vede treaba că am îmbătrânit și eu.
