24.07.2013

MICUL PRINȚ Cap.2

de Antoine de Saint Exupéry

Urmare la Micul prinț Cap.1

II

micul-prinț-2
Micul prinț (2)
Astfel am trăit eu mai mult de unul singur, fără să pot schimba cu cineva o vorbă mai ca lumea, până acum șase ani, când am rămas în pană undeva în nisipurile Saharei. Mi se stricase ceva la motor. Și cum nu aveam nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc de unul singur să duc la bun sfârșit o reparație dificilă. Era, pentru mine, o chestiune de viață și de moarte. Apă de băut, mai aveam pentru numai opt zile...
În prima noapte m-am culcat de-a dreptul pe nisip, la mii de mile depărtare de orice așezare omenească.
Eram mai singur chiar decât un naufragiat pe o plută în mijlocul oceanului. Vă închipuiți uimirea mea când, în revărsatul zorilor, m-a trezit o voce ciudată de copil:
- Te rog ... desenează-mi o oaie !
- Cum ?!
- Desenează-mi o oaie ...
Am sărit în picioare, ca ars. M-am frecat bine la ochi. M-am uitat bine în jurul meu. Și am văzut un pui de om cu totul nemaipomenit, care mă privea cu gravitate.
Iată (sus, în stânga) cel mai bun portret pe care am reușit să-l fac ceva mai târziu. Firește, desenul meu nu redă nici pe departe farmecul originalului. Nu e vina mea. Descurajat de oamenii mari, a trebuit să renunț la cariera mea de pictor pe când aveam numai șase ani și de atunci nu mai desenez decât șerpi boa văzuți pe dinafară și pe dinăuntru. Prin urmare, priveam cu ochi mari la uluitoarea apariție. Nu uitați că mă aflam la mii de mile depărtare de orice așezare omenească. Or, prichindelul meu nu părea să fie nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de spaimă. Nu părea câtuși de puțin un copil pierdut în inima pustiului, la mii de mile depărtare de orice așezare omenească. Când, în sfârșit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:
-  Bine, dar ... ce cauți tu aici ?
Iar el își repetă rugămintea cu un ton extrem de serios:
- Te rog ... desenează-mi o oaie !
În fața unui mister atât de tulburător, nu îți rămâne altceva decât să te dai bătut. Oricât de nefiresc mi se părea gestul acolo, la mii de mile depărtare de orice așezare omenească, unde mă pândea moartea, am scos din buzunar o foaie de hârtie și stiloul.
Mi-am amintit, însă, că studiasem mai ales geografia, istoria, aritmetica și gramatica și i-am spus piciului aceluia (cam posomorât) că nu mă pricepeam să desenez. El mi-a răspuns :
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum eu nu mai desenasem o oaie, am refăcut pentru el unul dintre desenele acelea două, singurele de care eram capabil. Cel cu șarpele boa văzut pe dinafară. Și am rămas năucit auzind răspunsul piciului:
- Nu ! Nu ! Nu vreau un elefant înghițit de un șarpe boa ! Un șarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă foarte mult. La mine acasă toate sunt atât de mici. Eu am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie !
Atunci am desenat.
El s-a uitat cu luare-aminte, apoi:
- Nu! Aceasta este foarte bolnavă. Fă-mi alta !
Am desenat alta.
Prietenul meu a zâmbit, drăguț și îngăduitor:
- Păi bine, dar... nu e oaie. E berbec. Are coarne ...
Am făcut desenul din nou.
El l-a refuzat, ca și pe cele de mai înainte:
- Aceasta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci mi-am pierdut răbdarea, deoarece mă grăbeam să mă apuc de demontatul motorului. I-am schițat la repezeală desenul următor, zicându-i într-o doară :
- Aceasta este lada ! Oaia pe care o vrei se află înăuntru.
Mare îmi fu mirarea văzând cum chipul micului meu judecător se luminează: 
- E întocmai ceea ce îmi doream ! Crezi că oaia aceasta are nevoie de multa iarbă ?
- De ce întrebi ?
- Pentru că la mine acasă toate sunt atât de mici ...
- O să-i ajungă. Ți-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar așa de mititică ... Ia te uită ! A adormit ...
Așa l-am cunoscut pe micul prinț.

* * *