de Barbu DelavranceaUrmare la Domnul Vucea (6) |
| Domnul Vucea (7) |
Într-o zi mă trimese și pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă și i-am trântit pe cămașe două căni, pline, rase. Până la patru n-a fost cu putință să se usuce. Și m-am plimbat de la cămașe la Domnul Vucea, spunându-i întruna:
– Nu se usucă, Domnule, e asudată rău.
Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci și neîmbrăcați nemțește ne înșirase pe lista târguielii.
Când ne-a rânduit la piață și la băcănie a strigat catalogul.
– Cutare !
– Aici !
– Ha, tătarul... nu e bun... cade cu coșnița...
Nu era bun.
Firește că nu.
Era voinic, sănătos, rumen la față, dar cu peliță subțire, mâni albe, pălărie de pai, frumos împletită și ghete lustruite.
– Cutare !
– Aici !
– Bine... Bravo tătarul, bun !... pe listă.
Bun ! Slab și galben. Cizme groase și mari. Zdrențăros și cu mâni crăpate.
– Cutare !
– Aici !
– Prost!... Gură-cască... Uită-coșniță... Prost !
Așa. Prost ! Cu haine fumurii de vânător, găitănate cu verde, cu pantaloni scurți și cu cizme de lac. Copil de moșier. Pe vreme rea venea cu trăsura la școală.
Și, ciudat, aceștia nu erau buni nici pentru "cinci dintr-o dată și oprit".
Cei goi, cei flămânzi, cei din marginea orașului, cei orfani, cei umiliți, cei bătuți - la coșniță.
Ne alegea doi-doi. În fiece zi câte o pereche nu venea la școală decât ca să strige: "aici - aici - de rând la piață". Și plecau acasă la Domnul Vucea, în Lucaci. Dupe ce târguiau, cocoana îi oprea toată ziua la deretecatul casei, bătutul saltelelor și măturatul curții.
Și ce lucruri bune târguia Domnul Vucea din gura pieței ! Cum le mâncam cu ochii, înghițind în sec ! Jimblă caldă de la "Ochi-Albi", albă, prăjită și cu coltuc revărsat. Mirosul, și făcea paralele ! Dar salamul, dar costița afumată, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalată, dar alunele mari și năutul prăjit, dar stafidele galbene și curmalele din cutii ! Pe toate le duceam la încheietura cotului. Și cât erau de bune, că mie-mi lăsa gura apă, atât erau de grele. Și o dată n-a zis Domnul Vucea: "Na și ție una, tătarule !"
Ce mă chinuiau, din piață până la cocoană, erau jimbla, salamul, alunele și migdalele. Eu întorceam capul de la coșniță, dar jimbla și salamul miroseau, iar alunele și migdalele sunau. Erau vii. Jimbla și salamul mă luau de nas; migdalele și alunele mă luau de urechi; toate mă întorceau spre coșnița în care purtam greutatea unei fericiri străine.
Să fi furat ?
Oh ! tăceți !...
Nu știți de câte ori m-a chinuit acest gând.
Și nu m-a oprit morala creștină. Eram sigur că Dumnezeu ar fi ținut cu mine. Dar de unde știam eu ce însemna băcanul într-un catastiv mic ?
Și n-ați cunoscut pe cocoana. Naltă, subțire, slabă și cu niște ochi... Doamne, ce ochi ! Ce ochi ascuțiți și cum îi jucau în cap ! Ochii ei, de m-ar fi țintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ș-ar fi trecut pe dincolo.
Cum îi aduceam coșnița, deschidea catastivul, citea în gând, mișcând buzele, apoi se uita la mine: la mâni, la gură, la sân, la buzunare. Mi se părea că mă dezbracă, că-mi scutură albiturile, rând pe rând, una dupe alta.
Dupe cum ne deprinsese să fim - lași, mincinoși, pârâtori, leneși - ne-ar fi fost ușor să furăm, dar ochii cocoanei erau mai neîndurați ca morala creștină.
Eram sigur că ochii ei, dintr-o aruncătură, cântăreau salamul și numărau alunele și migdalele !
Ce vise mărețe îmi sfărâmase mie Școala domnească ! În loc de palatele închipuite, când mă plimbam cu Grivei și cu pisica în sân, găsisem niște case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învățat și blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros și rău.
Îl uram, și ura mea, de victimă nevinovată, n-avea nici o margine.
Să fi ars casa pe el, m-aș fi tăvălit de bucurie.
Sursa foto
