de Barbu DelavranceaUrmare la Domnul Vucea (5) |
| Domnul Vucea (6) |
Domnul Vucea închidea ochii. Să prefăcea că doarme (uneori dormea cumsecade). Își rezema capul în mâni, acoperindu-și fața cu degetele resfirate, ca să prindă vrun tătar.
Dupe un ceas de amorțire tâmpită, ne apuca amețeala. Ne auzeam răsuflările.
Ideea d-a nu mișca ne obosea și capul începea să ne tremure. Locul unde fundul țestii să înjugă cu șira spinării ne durea. De era vară, nădușeala începea să ne curgă pe obraji și pe dupe urechi, în jos, d-a lungul gâtului.
Cu neputință ca cei mai slabi să nu miște o mână, un picior; sau, gâdelați de șiroaiele de nădușeală, să nu vrea să se șteargă.
Cu neputință ca cei mai slabi să nu miște o mână, un picior; sau, gâdelați de șiroaiele de nădușeală, să nu vrea să se șteargă.
Dăstul !
Nelegiuirea se pedepsea.
Domnul Vucea tresărea vesel de pe catedră, se scărpina în barbă și striga mulțumit:
– Ha, tătarul ! Am prins un tătar! General de ordine, cinci și oprit!
Când nu era prinsul era pârâtul de arșice.
– Ei, ce drăcos mai are arșice ? întreba Domnul Vucea.
Și copiii, unii răi, alții din prostie, începeau:
– Cutare a spălat pe cutare de zece capre ș-o mială.
– Ha, tătarul !...
– Cutare are un ciorap plin de solbe.
– Ha, tătarul !...
– Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta și două din stânga.
– Ha, tătarul !...
– Cutare a făcut un "pui-de-giol" de douăzeci de capre.
– Ha, tătarul!...
Și pe toți îi însemna. A doua zi trebuia să aducă ichiurile, caprele, mielele și solbele lucioase, căci altfel ar fi mâncat la palmă dimineața, dupe prânz, în toate zilele, până le aducea. Cel care n-avea atâtea arșice plângea la mă-sa și la tat-său ca să-i dea parale și să cumpere câte îi lipsea.
Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toată cutia de la catedră, venea mezatul.
– Ei, acum să vedem, cum se vând "gioalele" ?
Și noi, gata:
– La S-tu Ștefan, trei capre ș-o mială la trei parale.
– La Olteni, patru capre.
– La Delea-Nouă, trei.
– La Lucaci, trei ș-o mială.
– La Troiță, ichiurile p-un firfiric.
Domnul Vucea împărțea comoara la care jinduiam cu toții. Însemna ce da fiecăruia, și în timp de trei zile trebuia să-i aducem banii. În ziua când primea paralele ne bătea fericea... nu bătea pe nimeni !
Dar când perdea pe Pripășel... ce noroc pe unii mai mari !
Câte zece se sculau să spuie că bănuiesc ei cam pe unde să fie Pripășel.
– Eu știu o cățelușe în cutare uliță...
– Și eu alta mai frumoasă, pe dincolo...
– Eu, una albă și creață, a unui doctor...
– Ha, tătarul, e crai ticălosul ! Să mi-l găsiți, că mâhnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tătar !... Mic ș-al dracului...
Și îndată plecau câte zece dupe Pripășel, dar numai din cei mari și cari dovedeau că au bani să cumpere salam, șuncă și cârnați, ca să poată momi pe Pripășel.
Dar și noi, cei mai mici, aveam partea noastră.
În timpul verii, pe căldură și zăpușeală, Domnul Vucea asuda mult. Și ținea la viață ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toți într-o odaie - clasa noastră avea două odăi despărțite la mijloc c-o ușe - se dezbrăca, scotea cămașa și trimetea pe unul mai mic să i-o usuce la soare. Trebuia să-i întindem cămașa numai pe pelin, că altfel "cinci dintr-o dată și oprit".
