de BARBU DELAVRANCEA
Urmare la Hagi-Tudose (4)
V
 |
| Hagi-Tudose (5) |
La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia.
Vându tot.
Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și
nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gând, mai presus de orice,
îi turbura fericirea:
- Dumnezeu vede toate... plătește toate. Vede toate !... Cum
vede ?... N-am furat pe nimeni... N-am luat banul nimărui !
"Vede toate, plătește toate". Icoanele și vorbele
din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură
și nu bate pe nimeni ? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar
îmbogăți și bogații ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câștigat ? Trupul lui n-a
vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit
la mâncări grase, și o vecinicie toată să nu vază fața luminoasă a idolului
său?
Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a
hotărât:
- Da, da, am să mă iau bine cu Dum... Să văd locurile
sfinte ! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea ?
Locurile sfinte... lemn sfânt... cei cari nu se duc... se
poate vinde lemnul sfânt... p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte...
Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios - "hagiu" - sfânt, dar mai
soios de cum plecase.
Și tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura
vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu
lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucățică mică, mititică, de lemn, și rănile
se închideau, și pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit
zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a
venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte.
Povestind așa minunile și închinându-se, Hagiul a vândut
lemn sfânt bătrânilor, babelor și văduvelor.
De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu și
fericit că și-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul - ba a mai și câștigat
-, bombănea, uitându-se în toate părțile:
- Ce negoț, ce daraveri, ce bănet s-ar face ! Lemnul sfânt
merge găitan ! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un
potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea... credință puțină... Doamne !
Doamne !
Și Hagiul își făcu cruce că lumea să ducea la pieire.
Pustiile de bătrâneți sunt grele. Tusea îl apucă mai des și-l
ține mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuținează.
Deseori se ceartă el cu el:
- Ba sunt opt mii...
- Ba sunt zece !
- Ce fel zece ?
- Atunci, dincolo, sunt opt !
- Aș ! nu se poate, aseară i-am numărat.
Și auzul îl cam lasă. De vorbește mai tare, se aude, se
sperie și se uită în toate părțile...
- Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine știe
ce-ai fi având ! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sărac lipit !
Iar în mintea lui: "Am, am ceva, dar e mai bine să zic
că n-am chioară para".
