de Barbu Delavrancea
Urmare la Hagi-Tudose (3)
IV
 |
| Hagi-Tudose (4) |
Prăvălia ?... Era copilașul rumen și frumos. El ? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia ? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu ochii închiși și cu inima speriată.
I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume ! A rămas singur.
Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de găietane; ale lui
războaiele, rodanele și maldările de lână; numai el singur deșchide teșgheaua;
numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mâna lui, banii
frumoși și rotunzi.
În prima seară, zăvorând ușile și obloanele, ochii îi jucară
în toate părțile, mustrând pe ucenici la fitece mișcare.
- Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier !
- Încet, încet, încetinel, că ușile nu sunt de fier !
- Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt
de fier !
- Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier !
- Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt... și
dacă sunt ?... au broască, au meșteșug, costă parale !
De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată,
încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de
lacrimi și plecă, mormăind:
- Mititica... tristă și ea... cu obloanele în jos, cu ușa
închisă... ca un om care a închis ochii !... Se crapă de ziuă ?... Face ochii
mari, cât geamurile ei, și parcă vorbește, momind pe trecători să intre, să-i
dea o bună-ziuă și să-i târguiască câte ceva... Lingușitoarea...
Cu capul în jos, ciulind mustățile, ștergându-și sudoarea de
pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecând și tușind, se duce acasă. Vorbește.
Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii mărunți și
cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alții se ceartă, la
urmă se împacă cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșală.
Obosit, ajunge acasă.
La răspântia din care se desface drumul înspre Calea
Vergului, se pitulește căsuța Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase.
Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie
mică și întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se așează pe pat; își ia capul
în mâni și-și razemă coatele de genuchi.
Păreții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și
prăfuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scânduri, acoperit cu o pătură
lățoasă, vărgată cu alb și vișiniu. Două perne de paie la perete și una de lână
îmbrăcată într-o față soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie
tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de
hârtie, ț-ar fi frică să privești, de frică să nu vezi morții odihnindu-se cu
fețele în sus.
Hagiul tresări și suflă în lumânare.
- Costă parale. Mă gândesc eu și pe întuneric. Oh ! Doamne,
Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești ! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar
trebui să arz ziua în prăvălie !... Ce cheltuială !...
Abia se lungi în pat, și gândurile începură, întăi blânde,
prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorâte.
Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie ! Jupânul era bun,
era cinstit, da' de... două chei la o tejghea... două mâni în parale... douăzeci
de degete în firfirici... patru buzunare și două socoteli... Cine știe !... Din
greșeală... banii sunt mici... ușor îți scapă printre degete... ba în buzunar...
în pungă... în căptușeala hainei... Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta
de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, când rupeau și spărgeau prin
prăvălie. Venea un cerșetor, doi, douăzeci: "Să le dăm, că avem
copii". Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncați
era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea și fericirea lui. Unde pui
hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paște, discurile,
miruiala, căci îl ducea de guler la biserică... dar cutia bisericii, de care îi
era spaimă... Socoteală limpede: masa, creditul și numele stăpânului său produceau
mai puțin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia
stăpânului și nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului.
Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate
dormi. Râde și oftează. E deștept și visează. Ce vis ! De nu s-ar sfârși ! Dacă
aci, în zăduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o
răvărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creștetul capului... Oh ! ce
fericit ar fi Hagiul ! Înainte să-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia
lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el și-ar înfige amândouă mânele în
tăișul ei !
Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul
tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nădușeală. Răsuflă greu, ca p-un suiș
de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a
prefăcut într-o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar
putea să-l jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E
galben ca ceara. Părul, nepieptănat și lung, i-atârnă în vițioane pe ceafă și
pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește
că se gândește la el ! Se gândește că suferă pe pământ din cauza leneșilor și a
tâlharilor. Lui nu i-ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub
cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat
în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea
sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui
de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de
o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de
copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se gândește la
Dumnezeu.
- S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe
întuneric-! zise Hagiul și se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor.
Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și
îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior;
măsură cu ochii roata untdelemnului...
- Un deșt de untdelemn !... un deșt... e prea mult...
risipă... se răvarsă de ziuă... Cum o să mai vază Atotțiitorul o limbuliță
gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui ?...
Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul
se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit.
Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit,
mormăi în mustăți:
- De ce-o fi trosnind ? Semn rău ! Am turnat dăstul
untdelemn... De ce-o fi trosnind ?... De nu mi-ar arde prăvălia !...
