de Barbu Delavrancea
Urmare la Hagi-Tudose (5)
VI
 |
| Hagi-Tudose (6) |
Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în
grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze
- Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloșit
într-un colț al patului.
- Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul și mi-a
înghețat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar
trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne.
- Cum ?... lemne acum ?... pe frigul ăsta ? P-așa frig o
cioaclă de lemne costă un galben... un galben !
Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase
singur. Trist, întuneric și frig. Vântul se repede pe coș, rece ca gheața, și
nu găsește în vatră nici cărbuni, nici cenușe. Hagiul tremură și morfolește o
bucățică de pâne. Fiori reci îi trec prin șira spinării. Nu-și mai simte
picioarele din tălpi până la genuchi.
Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu
s-aude nici om, nici câne.
Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ține tot așa, n-o
mai duce fără lemne. Și ce scumpe trebuie să fie lemnele ! Așa e, o să iasă din
iarnă sărac lipit. A adormit. Se mișcă. Se învârtește. Toată noaptea visează că
se prigorește la un foc mare.
A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu
să zică: "Leano, foc, că mor", și îi întinse un bănuț de aur,
închizând ochii. Îi fu rușine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă ușurință
îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă dureros.
Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogorește și
aruncă un polei cald și rumen, pe peretele din față. Tavanul trosnește și
zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale până la genuchi, se părpălește în
gura sobei. Bătrânul a ieșit din pătură și-i e cald, și îl ia cu fiori.
Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viața
lui.
- Ce pui atâtea lemne ? Prea multe lemne ! Leano, n-auzi ? Și
tot mi-e frig... Prea multe lemne !... Mi-e foame... O să dai foc casei !... Ah !
pânea nu mă mai satură... picioarele nu mă mai țin !
- Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spițărie
e un doftor...
- Să nu calce nimeni în casa mea ! strigă Hagiul. Cât scrie
doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată ! Sunt sănătos, voinic, mai bine
ca oricând !...
Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: "Oh ! da,
niciodată n-am fost mai bine !"
După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat și
galben, cu ochii duși în fundul capului, cu părul lung și ciufulit. Leana îl
întrebă încețișor dacă n-ar vrea ceva.
- Aș vrea, răspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorbă de
găină... cu nițică lămâie... lămâia e scumpă... câteva boabe de sare de
lămâie... Și, vezi, găina să nu fie prea mare... mică și grea.
Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar
o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă
iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură
de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul
privi cu lăcomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusă părere de rău:
- Ce poftă de copil !...
Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i
în strachină și sorbindu-i cu lingura.
