de Edmondo de Amicis
Urmare la Infirmierul tatii (2)
Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucățică de pâine și de brânză, ce-i aducea sora, și mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele și suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase și triste ale vieții de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.
Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără încetare de o mică rază de speranță, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău.
Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis că s-a sfârșit, și băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se părea că totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blândețe și de înduioșare.
Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână și se silea mereu să vorbească, căci buzele i se mișcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise:
- Fii pe pace, tată ! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puțin, tată dragă !
Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeșteptase în inima băiatului acea rază de speranță. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o ușă alăturată, un zgomot de pași și un glas tare, zicând:
- Rămas bun, soră dragă !
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușă și scoase un țipăt înăbușit. În aceeași clipă intră în odaie, un om ținând în mână, o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă;
- Francisco ! Și se repezi cu brațele deschise către dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în brațele tatălui său. Sora, infirmierul, internul: toți alergară acolo și rămaseră uimiți.
Băiatul nu putea să vorbească.
- Dragul meu copil ! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În același timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav ? Și eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese:
”Ți-am trimis pe Francisco”. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva. Bietul meu băiețel ! Și cum s-a făcut această încurcătură ? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine ? Dar micuții, sunt sănătoși ? Hai să plecăm ! Mare ești, Doamne ! Cine și-ar fi închipuit una ca asta ?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; mintea îi era buimăcită.
- Tată dragă ! Ce fericire ! Dacă ai ști ce zile îngrijorate am petrecut ! și săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mișca.
- Haide acum, îi zise iarăși, tatăl său. Dacă plecăm numaidecât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide ! și îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
- Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschisese ochii și-l privea cu blândețe.
- Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot ! Cum să las pe bietul bătrân ? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine ? Sărmanul s-a obișnuit cu mine; voiește să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc așa. Nu știu cine este, dar se vede că ține la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot ! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el !
Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără încetare de o mică rază de speranță, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău.
Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis că s-a sfârșit, și băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se părea că totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blândețe și de înduioșare.
Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână și se silea mereu să vorbească, căci buzele i se mișcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise:
- Fii pe pace, tată ! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puțin, tată dragă !
Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeșteptase în inima băiatului acea rază de speranță. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o ușă alăturată, un zgomot de pași și un glas tare, zicând:
- Rămas bun, soră dragă !
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușă și scoase un țipăt înăbușit. În aceeași clipă intră în odaie, un om ținând în mână, o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă;
- Francisco ! Și se repezi cu brațele deschise către dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în brațele tatălui său. Sora, infirmierul, internul: toți alergară acolo și rămaseră uimiți.
Băiatul nu putea să vorbească.
- Dragul meu copil ! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În același timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav ? Și eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese:
”Ți-am trimis pe Francisco”. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva. Bietul meu băiețel ! Și cum s-a făcut această încurcătură ? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine ? Dar micuții, sunt sănătoși ? Hai să plecăm ! Mare ești, Doamne ! Cine și-ar fi închipuit una ca asta ?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; mintea îi era buimăcită.
- Tată dragă ! Ce fericire ! Dacă ai ști ce zile îngrijorate am petrecut ! și săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mișca.
- Haide acum, îi zise iarăși, tatăl său. Dacă plecăm numaidecât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide ! și îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
- Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschisese ochii și-l privea cu blândețe.
- Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot ! Cum să las pe bietul bătrân ? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine ? Sărmanul s-a obișnuit cu mine; voiește să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc așa. Nu știu cine este, dar se vede că ține la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot ! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el !
- Bravo, micuțule ! strigă internul.
