09.07.2012

INFIRMIERUL TATII (4)

de Edmondo de Amicis

Urmare la Infirmierul tatii (3)

Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârșit întrebă:
- Cine este?
- Un țăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la țară și a intrat în spital tot în aceeași zi. Când l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut să ne spună nimic. Cine știe, poate că are și el, săracul, familie, copii, și își închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său !


Bolnavul se uita mereu la băiat. Tatăl zise atunci copilului:
- Rămâi ! 
- Nu te teme, n-are să stea mult aici ! șopti internul.
- Rămâi aici, drăguțule ! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă așa de bună. Rămâi, drăguțule, eu mă duc acasă, ca să liniștesc pe mama ta. Iacă, îți dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere ! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată și plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se liniștește. Francisco își luă iarăși slujba de infirmier, îngrijind de bolnav cu aceeași iubire și răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna și îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranță. Îl păzi toată ziua și toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă și mai rău; obrazul i se făcuse roșu-vișiniu, răsuflarea i se îngreuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gură cuvinte neînțelese. Umflătura devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el și nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusă. În acea noapte, băiatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. Sora de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el și plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul și cu infirmierul; acesta ținea în mână o lumânare.
- Moare ! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul deschise ochii, se uită lung la el și îi închise iarăși.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
- M-a strâns de mână ! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puțin și se ridică fără să zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiță și o așeză pe pieptul mortului.
- A murit ! strigă copilul.
- Du-te copile ! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, căci o meriți. Dumnezeu să te păzească ! Umblă sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ținând în mână un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i:
- N-am nimic altceva să-ți dau. Primește floricelele acestea drept amintire de la spital !
- Mulțumesc ! zise băiatul, luând buchetul cu o mână și cu cealaltă ștergându-și ochii: dar am un drum așa de lung de făcut pe jos !... S-ar veșteji !
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul și împrăștie micșunelele pe patul mortului, zicând:
- Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulțumim, bună soră ! Mulțumim, domnule doctor !
Pe urmă, întorcându-se spre mort:
- Dumnezeu să te odihnească ! și, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile:
- Adio tată ! îi zise cu mâhnire. Apoi își luă pachetul în mână și plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.

Sfârșit

Citește povestirea pe scurt pe blogul Lecturi povestite pe scurt !
Alte povestiri din seria ”Cuore”: