de Edmondo de Amicis

Urmare la Infirmierul tatii (3)

Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârșit întrebă:
- Cine este?
- Un țăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la țară și a intrat în spital tot în aceeași zi. Când l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut să ne spună nimic. Cine știe, poate că are și el, săracul, familie, copii, și își închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său !

Bolnavul se uita mereu la băiat. Tatăl zise atunci copilului:
- Rămâi !

- Nu te teme, n-are să stea mult aici ! șopti internul.
- Rămâi aici, drăguțule ! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă așa de bună. Rămâi, drăguțule, eu mă duc acasă, ca să liniștesc pe mama ta. Iacă, îți dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere ! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată și plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se liniștește. Francisco își luă iarăși slujba de infirmier, îngrijind de bolnav cu aceeași iubire și răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna și îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranță. Îl păzi toată ziua și toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă și mai rău; obrazul i se făcuse roșu-vișiniu, răsuflarea i se îngreuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gură cuvinte neînțelese. Umflătura devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el și nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusă. În acea noapte, băiatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. Sora de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el și plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul și cu infirmierul; acesta ținea în mână o lumânare.
- Moare ! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul deschise ochii, se uită lung la el și îi închise iarăși.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
- M-a strâns de mână ! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puțin și se ridică fără să zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiță și o așeză pe pieptul mortului.
- A murit ! strigă copilul.
- Du-te copile ! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, căci o meriți. Dumnezeu să te păzească ! Umblă sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ținând în mână un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i:
- N-am nimic altceva să-ți dau. Primește floricelele acestea drept amintire de la spital !
- Mulțumesc ! zise băiatul, luând buchetul cu o mână și cu cealaltă ștergându-și ochii: dar am un drum așa de lung de făcut pe jos !... S-ar veșteji !
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul și împrăștie micșunelele pe patul mortului, zicând:
- Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulțumim, bună soră ! Mulțumim, domnule doctor !
Pe urmă, întorcându-se spre mort:
- Dumnezeu să te odihnească ! și, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile:
- Adio tată ! îi zise cu mâhnire. Apoi își luă pachetul în mână și plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.