de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (6)
Capatazul se uită iarăși la el și-i răspunse cu glas mai blând:- Nu-ți spun că nu e loc ? Și apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oraș, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui să te las în drum și o să ai încă o lungă bucată de făcut pe jos.
- Aș face și îndoit ! strigă Marco. Să n-ai grijă. Găsesc eu drumul. Fă-mi un loc, domnule... fie-ți milă, nu mă lăsa !
- Gândește-te, e o călătorie de douăzeci de zile ! adăugă capatazul.
- Nu-mi pasă !
- Drumul e greu !
- Voi răbda toate !
- O să trebuiască să călătorești singur.
- Nu mi-e frică de nimic, numai să găsesc pe mama. Fie-ți milă de mine, domnule, ia-mă !
Capatazul apropie felinarul de fața lui și, după ce se uită puțin la el, îi zise:
- Bine !
Băiatul îi sărută mâna.
- Noaptea asta culcă-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineață, în zori de zi , o să te deștept. Buenas noches (noapte bună).
La patru de dimineață, după cum spusese negustorul, carele porniră cu mare zgomot.
Fiecare car era tras de șase boi și urmat de alți patru boi de schimb. Băiatul, deșteptat și vârât într-un alt car, se lungi pe saci și adormi iarăși greu.
Când se deșteptă, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, și toți oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc ațâțat de vânt, la care frigeau într-o frigare lungă un sfert de vițel.
Mâncară cu toții, se odihniră și porniră iarăși. Drumul continuă astfel ca un marș soldățesc. În fiecare dimineață porneau la cinci, se opreau la nouă, plecau iarăși la cinci seara și se opreau la zece noaptea. Cărăușii mergeau călare și îmboldeau boii la mers, împungându-i cu niște prăjini lungi.
Băiatul aprindea focul pentru friptură, dădea nutreț vite-lor și le adăpa, curăța felinarele, aducea apă de băut. Ținuturile îi treceau pe dinainte ca niște vedenii nelămurite: păduri întinse de copaci mici și negri; cătune sărăcăcioase cu câteva case roșii, răspândite ici și colo. Spații nemărginite acoperite cu sare, care fuseseră probabil odinioară albiile vreunor lacuri sărate, se întindeau albind în depărtare, până unde putea să cuprindă ochiul. Pretutindeni: numai câmpie, singurătate și liniște adâncă.
Întâlneau foarte rar doi sau trei călători călări, urmați de o herghelie de cai, care treceau în goană, ca fulgerul.
Timpul era frumos, dar cărăușii se făceau din zi în zi mai pretențioși, ca și cum băiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocărau, alții îl amenințau, îl puneau să le care legături mari de nutreț, îl trimiteau departe după apă, și bietul copil, prăpădit, obosit, nu putea nici măcar să doarmă noaptea din cauza zguduiturilor căruței și a scârțâitului roților. Pe lângă acestea, se mai iscă și un vânt puternic, care ridică o pulbere groasă și roșiatică, ce acoperea totul, pătrundea în car, îi umplea ochii și gura, tăindu-i răsuflarea. Sleit de oboseală și de nedormire, cu hainele rupte și murdărite, ocărât de dimineață până seara, bietul băiat era topit și s-ar fi descurajat cu totul, dacă totuși capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândețe. Adesea plângea pe furiș într-un colț al carului cu fața vârâtă în traista lui, care nu mai conținea decât zdrențe. În fiecare zi se trezea mai slab și mai descurajat, și uitându-se la câmpia cea nemărginită și grozavă, care părea un ocean de pământ, își zicea în sine:
"Nu o s-o mai duc până diseară, o să mor pe drum !" Oboseala și ocările creșteau pe fiecare zi. Într-o dimineață, pentru că întârziase cu apa, un cărăuș, folosindu-se de lipsa capatazului, îl bătu. Atunci, ceilalți cărăuși începură și ei să-i dea câte o palmă, de câte ori îi dădeau o poruncă; și-i ziceau în bătaie de joc:
- Na și p-asta ! Mai dă-o și pe asta mă-ti, derbedeule !
Bietul băiat nu mai putu suporta și se îmbolnăvi.
Stătu trei zile în car, zăcând de friguri. Numai capatazul venea la el să-i aducă apă și să vadă ce mai face.
Marco crezu că și moare atunci. În disperarea lui chemă de o mie de ori pe mama sa:
- Mamă, mamă, ajută-mă ! Vino la mine, că mor ! N-o să te mai văd, mamă dragă ! Biata mamă o să mă găsească mort în mijlocul drumului ! Și se ruga de Dumnezeu, să aibă milă de el.
În sfârșit se făcu bine.
Dar odată cu însănătoșirea sosi și ziua cea mai teribilă, ziua în care trebuia să-și urmeze calea singur.
Călătoreau de mai bine de două săptămâni, când ajunseră la locul unde se întretăiau drumurile: unul spre Tucuman și celălalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti că trebuie să se despartă. Îi dete câteva lămuriri asupra drumului ce trebuia să urmeze. Îi legă traista în spinare, ca să-i ușureze mersul și își luă ziua bună de la el, repede, ca să nu se înduioșeze. Băiatul abia apucă să-i sărute mâna. Chiar ceilalți, care îl trataseră așa de rău, arătară oarecare milă, văzându-l cum rămâne singur și-i făcură un semn de rămas bun cu mâna.
Marco răspunse scoțându-și pălăria și stătu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se depărta ridicând în urmă pulberea, o pulbere roșiatică.
După aceea își urmă și el calea, oftând din greu.
