de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (5)
În ziua următoare, în zori, el și plecase spre Cordova plin de presimțiri bune. Dar nici o veselie nu poate să țină mult, când natura ne înfățișează o tristă priveliște.
Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu iuțeala fulgerului o câmpie nemărginită și pustie. El era singur într-un vagon lung, care părea un tren de ambulanță.
Se uita, și în dreapta, și în stânga, și nu vedea decât singurătate fără sfârșit. Ici și colo, câțiva copaci strâmbi, mici, o iarbă neagră și rară, care dădea câmpiei înfățișarea unui vast cimitir. Marco ațipea puțin, se deștepta și aceeași priveliște îi izbea văzul. Stațiile căii ferate erau singuratice ca niște locuințe de pustnici și, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în acel tren și părăsit în mijlocul pustietății.
Un vânt rece îi pișcă obrazul. Plecase din Genova către sfârșitul lui aprilie, și tatăl său, neștiind că în America o să fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară.
Pătruns de frig și obosit de emoție și de nevoile zilelor trecute, adormi.
Dormi mult și se deșteptă înțepenit. Simțind că nu-i prea este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să moară pe drum și cadavrul să-i fie aruncat și să rămâie pradă corbilor și a câinilor, ca stârvurile de cai și de vaci ce văzuse de-a lungul drumului și de la care își întorsese privirea cu înfiorare.
Într-o stare sufletească așa de îngrijorată, în mijlocul tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova ? Și dacă nu va fi ? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi înșelat ? Dacă ar fi murit ! Adormi iarăși cu aceste gânduri, visă că ajunsese noaptea la Cordova și că lumea de pe la uși și de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici ! Nu e aici !"
Se deșteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese numai un vis, adormi iarăși, și când îl deșteptară, ajunsese la Cordova.
Ce ușurare, cu ce avânt sări din tren !
Întrebă pe un slujbaș de la gară, dacă știe unde locuiește inginerul Mequinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă care era casa.
Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în orașul întunecos și liniștit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl străbătuse, i se păru vesel.
Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica și el găsi îndată casa. Sună clopoțelul și mâna îi tremura, bătăile inimii îi opreau răsuflarea.
Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în mână. Băiatul nu putu să vorbească.
- Pe cine cauți ? îl întrebă ea, pe spaniolă.
- Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco.
Bătrâna își încrucișa brațele clătinând din cap și zise:
- Dar ce Dumnezeu ! Și tu vii să cauți pe inginerul Mequinez ? Ar fi vremea să sfârșim cu istoria asta. Iată trei luni de când ne plictisiți. N-am publicat prin ziare ? Nu cumva trebuie să scrie și pe colțurile răspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman !
Băiatul își frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de ciudă: Ce blestem mă urmărește, Doamne ! Sunt eu oare ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama ? Înnebunesc ! Îmi vine să mă strâng de gât ! Dumnezeule, ce să mă fac eu, acum ?
Stătu puțin pe gânduri, apoi întrebă: Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheamă țara aceea ? Unde este ? La ce depărtare ?
- Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi înduioșându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o depărtare de cel puțin patru sau cinci sute de poște de aici.
Pe băiat îl podidi plânsul și întrebă suspinând:
- Și acum, ce să mă fac ?...
- Ce vrei să-ți spun, zise femeia, știu și eu ?
Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând și-i zise:
- Știi ce ? Ia-o la dreapta pe stradă și o să găsești la a treia casă o curte. Acolo locuiește un capataz, un negustor, care pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te și roagă-l să te ia și pe tine în schimbul serviciului ce-i vei face. Aleargă fuga.
Băiatul își luă traista, mulțumi și în două minute intră în curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care încărcau saci cu grâu în niște care uriașe. Un om înalt și bărbos, înfășurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. Băiatul se apropie de el și-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l ia și pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia și căuta pe mama sa.
Capatazul îl măsură de sus până jos și-i zise răstit:
- N-am loc pentru tine !
- Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugător, ți le dau pe toate și pe drum o să-ți muncesc. O să car apă și grăunțe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. Te rog, domnule, fă-mi și mie un locșor !
Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu iuțeala fulgerului o câmpie nemărginită și pustie. El era singur într-un vagon lung, care părea un tren de ambulanță.
Se uita, și în dreapta, și în stânga, și nu vedea decât singurătate fără sfârșit. Ici și colo, câțiva copaci strâmbi, mici, o iarbă neagră și rară, care dădea câmpiei înfățișarea unui vast cimitir. Marco ațipea puțin, se deștepta și aceeași priveliște îi izbea văzul. Stațiile căii ferate erau singuratice ca niște locuințe de pustnici și, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în acel tren și părăsit în mijlocul pustietății.
Un vânt rece îi pișcă obrazul. Plecase din Genova către sfârșitul lui aprilie, și tatăl său, neștiind că în America o să fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară.
Pătruns de frig și obosit de emoție și de nevoile zilelor trecute, adormi.
Dormi mult și se deșteptă înțepenit. Simțind că nu-i prea este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să moară pe drum și cadavrul să-i fie aruncat și să rămâie pradă corbilor și a câinilor, ca stârvurile de cai și de vaci ce văzuse de-a lungul drumului și de la care își întorsese privirea cu înfiorare.
Într-o stare sufletească așa de îngrijorată, în mijlocul tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova ? Și dacă nu va fi ? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi înșelat ? Dacă ar fi murit ! Adormi iarăși cu aceste gânduri, visă că ajunsese noaptea la Cordova și că lumea de pe la uși și de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici ! Nu e aici !"
Se deșteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese numai un vis, adormi iarăși, și când îl deșteptară, ajunsese la Cordova.
Ce ușurare, cu ce avânt sări din tren !
Întrebă pe un slujbaș de la gară, dacă știe unde locuiește inginerul Mequinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă care era casa.
Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în orașul întunecos și liniștit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl străbătuse, i se păru vesel.
Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica și el găsi îndată casa. Sună clopoțelul și mâna îi tremura, bătăile inimii îi opreau răsuflarea.
Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în mână. Băiatul nu putu să vorbească.
- Pe cine cauți ? îl întrebă ea, pe spaniolă.
- Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco.
Bătrâna își încrucișa brațele clătinând din cap și zise:
- Dar ce Dumnezeu ! Și tu vii să cauți pe inginerul Mequinez ? Ar fi vremea să sfârșim cu istoria asta. Iată trei luni de când ne plictisiți. N-am publicat prin ziare ? Nu cumva trebuie să scrie și pe colțurile răspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman !
Băiatul își frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de ciudă: Ce blestem mă urmărește, Doamne ! Sunt eu oare ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama ? Înnebunesc ! Îmi vine să mă strâng de gât ! Dumnezeule, ce să mă fac eu, acum ?
Stătu puțin pe gânduri, apoi întrebă: Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheamă țara aceea ? Unde este ? La ce depărtare ?
- Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi înduioșându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o depărtare de cel puțin patru sau cinci sute de poște de aici.
Pe băiat îl podidi plânsul și întrebă suspinând:
- Și acum, ce să mă fac ?...
- Ce vrei să-ți spun, zise femeia, știu și eu ?
Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând și-i zise:
- Știi ce ? Ia-o la dreapta pe stradă și o să găsești la a treia casă o curte. Acolo locuiește un capataz, un negustor, care pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te și roagă-l să te ia și pe tine în schimbul serviciului ce-i vei face. Aleargă fuga.
Băiatul își luă traista, mulțumi și în două minute intră în curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care încărcau saci cu grâu în niște care uriașe. Un om înalt și bărbos, înfășurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. Băiatul se apropie de el și-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l ia și pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia și căuta pe mama sa.
Capatazul îl măsură de sus până jos și-i zise răstit:
- N-am loc pentru tine !
- Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugător, ți le dau pe toate și pe drum o să-ți muncesc. O să car apă și grăunțe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. Te rog, domnule, fă-mi și mie un locșor !
