de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (4)
Băiatul întrebă de stăpân.
- Stăpânul ? răspunse îngrijitorul, a plecat aseară la Buenos-Aires cu toată familia.
Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea bolborosi:
- Da' eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. Și întinse biletul.
Îngrijitorul îl luă, îl citi și-i zise cu asprime:
- Ce vrei să-ți fac eu ? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o lună !
- Dar sunt singur ! Ce să mă fac eu ? Sunt fără bani ! strigă băiatul cu glas rugător.
- Haide, cară-te ! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario ? Pleacă de cerșește în țara ta.
Îi închise ușa în nas și bietul băiat rămase împietrit pe loc.
Pe urmă își luă iar traista și plecă, cu inima sfâșiată și cu mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase.
Ce să facă ? Încotro să apuce ? Trebuia să călătorească o zi întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rosario la Cordova, și nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să-și găsească bani pentru ca să plătească drumul ? Putea să muncească. Dar cum și la cine să ceară de lucru ? Să cerșească ! Ah ! Nu ! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai adineaori ? Nu, niciodată, mai bine moartea !
Frământat de aceste gânduri și uitându-se la șoseaua ce se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăși de disperare. Își aruncă jos traista și, așezându-se cu spatele rezemat de zid, plecă ușor capul si râmase cu totul nimicit.
Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulți băieți stăteau pe loc și se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.
Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas care îl întrebă pe italienește, cu un accent lombard:
- Ce ai, băiete ?
Marco ridică ochii și sări drept în picioare scoțând un strigăt de mirare:
- Cum, dumneata aici ?
Era bătrânul țăran lombard, cu care se împrietenise în călătoria lui.
Nici țăranului nu i se părea mai puțin ciudat decât lui. Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se întâmplase de când se despărțiseră.
- Iată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, găsește-mi dumneata ceva de lucru, ca să pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar și muncă de țară; mă mulțumesc cu pâine neagră, numai să pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ți pomana aceasta cu mine, găsește-mi de lucru, pentru Dumnezeu, căci nu mai pot !
- Ei drace, drace ! Ce istorie mai e și asta ! zise țăranul, scărpinându-se în cap. Să lucrezi, e ușor de zis. Ia să vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioții ce se află aici ?
Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde.
- Vino cu mine ! îi zise țăranul.
- Unde ? întrebă băiatul, luându-și sacul.
- Vino cu mine !
Țăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât merseră fără să vorbească. În sfârșit, țăranul se opri la ușa unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei".
Țăranul se uită înăuntru și întorcându-se spre băiat, îi zise cu veselie:
- Stăm bine !
Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care stăteau o mulțime de oameni, bând și vorbind tare.
Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă, și după felul în care ură bună ziua celor șase oameni care stăteau la ea, se vedea că fusese în tovărășia lor până atunci.
Erau aprinși la față și ciocăneau paharele strigând și râzând.
- Prieteni, zise lombardul, stând în picioare și arătând pe Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus că mama sa e la Cordova. El a venit cu barca până la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare către un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. Sărmanul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă și e aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. Ia să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca să-și cumpere un bilet până la Cordova, la mama lui ? Cum adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine ?
- Ferească Dumnezeu !
- Cu nici un preț, strigară toți deodată, dând cu pumnul în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru ? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici ?! Ia uitați-vă ce frumos ștrengărel ! Deschideți-vă pungile, prieteni ! Ai venit singur, foarte frumos ! Ești un băiat de inimă ! Na și ție un pahar, închină, n-ai grijă, o să-ți ajutăm noi, ca să-ți găsești pe mama.
Și unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea îi lua traista.
Alți trecători se ridicară de la mesele vecine și se apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; așa că în mai puțin de zece minute, țăranul lombard strânse din adunare patruzeci și două de lire.
- Văzuși, băiete ? Iată cum curg banii în America !
- Ia mai bea ! îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai să închinăm cu toții în sănătatea mamei tale !
- În sănătatea mamei tale ! strigară toți, ridicând paharele.
Marco vru și el să zică: în sănătatea ma... ! dar îl podidiră lacrimile de bucurie. Își puse paharul pe masă și se aruncă la gâtul bătrânului său prieten.
Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea bolborosi:
- Da' eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. Și întinse biletul.
Îngrijitorul îl luă, îl citi și-i zise cu asprime:
- Ce vrei să-ți fac eu ? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o lună !
- Dar sunt singur ! Ce să mă fac eu ? Sunt fără bani ! strigă băiatul cu glas rugător.
- Haide, cară-te ! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario ? Pleacă de cerșește în țara ta.
Îi închise ușa în nas și bietul băiat rămase împietrit pe loc.
Pe urmă își luă iar traista și plecă, cu inima sfâșiată și cu mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase.
Ce să facă ? Încotro să apuce ? Trebuia să călătorească o zi întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rosario la Cordova, și nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să-și găsească bani pentru ca să plătească drumul ? Putea să muncească. Dar cum și la cine să ceară de lucru ? Să cerșească ! Ah ! Nu ! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai adineaori ? Nu, niciodată, mai bine moartea !
Frământat de aceste gânduri și uitându-se la șoseaua ce se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăși de disperare. Își aruncă jos traista și, așezându-se cu spatele rezemat de zid, plecă ușor capul si râmase cu totul nimicit.
Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulți băieți stăteau pe loc și se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.
Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas care îl întrebă pe italienește, cu un accent lombard:
- Ce ai, băiete ?
Marco ridică ochii și sări drept în picioare scoțând un strigăt de mirare:
- Cum, dumneata aici ?
Era bătrânul țăran lombard, cu care se împrietenise în călătoria lui.
Nici țăranului nu i se părea mai puțin ciudat decât lui. Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se întâmplase de când se despărțiseră.
- Iată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, găsește-mi dumneata ceva de lucru, ca să pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar și muncă de țară; mă mulțumesc cu pâine neagră, numai să pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ți pomana aceasta cu mine, găsește-mi de lucru, pentru Dumnezeu, căci nu mai pot !
- Ei drace, drace ! Ce istorie mai e și asta ! zise țăranul, scărpinându-se în cap. Să lucrezi, e ușor de zis. Ia să vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioții ce se află aici ?
Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde.
- Vino cu mine ! îi zise țăranul.
- Unde ? întrebă băiatul, luându-și sacul.
- Vino cu mine !
Țăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât merseră fără să vorbească. În sfârșit, țăranul se opri la ușa unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei".
Țăranul se uită înăuntru și întorcându-se spre băiat, îi zise cu veselie:
- Stăm bine !
Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care stăteau o mulțime de oameni, bând și vorbind tare.
Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă, și după felul în care ură bună ziua celor șase oameni care stăteau la ea, se vedea că fusese în tovărășia lor până atunci.
Erau aprinși la față și ciocăneau paharele strigând și râzând.
- Prieteni, zise lombardul, stând în picioare și arătând pe Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus că mama sa e la Cordova. El a venit cu barca până la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare către un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. Sărmanul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă și e aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. Ia să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca să-și cumpere un bilet până la Cordova, la mama lui ? Cum adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine ?
- Ferească Dumnezeu !
- Cu nici un preț, strigară toți deodată, dând cu pumnul în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru ? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici ?! Ia uitați-vă ce frumos ștrengărel ! Deschideți-vă pungile, prieteni ! Ai venit singur, foarte frumos ! Ești un băiat de inimă ! Na și ție un pahar, închină, n-ai grijă, o să-ți ajutăm noi, ca să-ți găsești pe mama.
Și unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea îi lua traista.
Alți trecători se ridicară de la mesele vecine și se apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; așa că în mai puțin de zece minute, țăranul lombard strânse din adunare patruzeci și două de lire.
- Văzuși, băiete ? Iată cum curg banii în America !
- Ia mai bea ! îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai să închinăm cu toții în sănătatea mamei tale !
- În sănătatea mamei tale ! strigară toți, ridicând paharele.
Marco vru și el să zică: în sănătatea ma... ! dar îl podidiră lacrimile de bucurie. Își puse paharul pe masă și se aruncă la gâtul bătrânului său prieten.
