de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (3)
Marco îngălbeni ca ceara și fu silit să se sprijine de grilaj.
- Ia să mai chibzuim puțintel, zise domnul, mișcat de compătimire, și-i deschise ușa, adăugând: Vino înăuntru puțin, să vedem ce e de făcut.
Îi dete un scaun și-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate și după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:
- Bani n-ai, nu e așa ?
- Mai am... ceva... foarte puțin, zise Marco.
Domnul se duse la o măsuță, scrise o scrisoare, o pecetlui și o dete băiatului, zicându-i:
- Uite, italienașule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orășel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găsești foarte ușor, pentru că toți îl cunosc ca pe un cal breaz. El îți va procura mijloacele, ca să-ți urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez și prin urmare pe mama ta. Deocamdată ține astea, băiete ! Îi dete câteva lire. Du-te cu Dumnezeu !
Băiatul îi mulțumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieși cu traista sa și luându-și ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând orașul cel mare și plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.
Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit și de disperat.
După ce dormi noaptea într-o odăiță de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, și după ce își petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în fața portului, amețit la vederea atâtor vase, corăbii și vaporașe, se pomeni și el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici și pârliți de soare, și plutind spre orașul Rosario. Glasul lor și scumpul dialect ce-l vorbeau îl însuflețiră.
Călătoria ținu trei zile și patru nopți, pricinuind micului călător uimire peste uimire.
Trei zile și patru nopți pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, și pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaș ! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre niște insule lungi, cuiburi de șerpi și de tigri, înțesate cu portocali și cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieși de acolo, alteori se pomenea într-un vast spațiu de apă ce avea înfățișarea unor lacuri mari și liniștite; apoi iarăși printre insule, canale și boschete enorme, de o vegetație încântătoare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.
Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriașul râu înspăimânta mai tare pe bietul Marco. Își închipuia că mama sa se afla la izvorul său și că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă la ea. Mânca de două ori pe zi pâine și carne sărată, împreună cu luntrașii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.
Noaptea dormea pe acoperișul luntrei și se deștepta din când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii și înălbea țărmurile depărtate.
Atunci i se strângea inima. Cordova ! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăți misterioase din basme. După aceea se gândea:
"Și mama a trecut pe aici, a văzut și ea țărmurile și insulele acestea". Atunci nu i se mai păreau atât de stranii și singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.
Noaptea, unul dintre luntrași cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntrașul îi strigă:
- Fii tare de înger, băiete, ce naiba ! S-a mai pomenit vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi ? Genovezii cutreieră pământul, glorioși și biruitori.
La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simți glasul sângelui genovez și ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu pumnul în cârma bărcii și strigă:
- Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind ani după ani, mergând sute de poște pe jos, voi merge tot înainte până ce-o voi găsi pe mama ! Înainte dar !
Și îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase și limpezi în fața orașului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate țările.
Îndată ce debarcară, străbătu orașul cu traista la spinare, căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare.
Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un oraș cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârșite, drepte, cu casele mici și albe, încrucișate în toate direcțiile, cu mii de fire telegrafice și telefonice pe deasupra acoperișurilor, care păreau mari pânze țesute de păianjen; apoi un amestec și un zgomot de oameni, de cai și de cărute. Mintea bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află iarăși la Buenos-Aires și că merge să-l caute pe vărul său. Se învârti un ceas și mai bine și, întrebând întruna, găsi în sfârșit locuința noului său protector. Trase clopoțelul. Ieși în ușă un om gras și blond, cu înfățișarea aspră, care părea a fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie:
- Ce cauți ?
- Ia să mai chibzuim puțintel, zise domnul, mișcat de compătimire, și-i deschise ușa, adăugând: Vino înăuntru puțin, să vedem ce e de făcut.
Îi dete un scaun și-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate și după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:
- Bani n-ai, nu e așa ?
- Mai am... ceva... foarte puțin, zise Marco.
Domnul se duse la o măsuță, scrise o scrisoare, o pecetlui și o dete băiatului, zicându-i:
- Uite, italienașule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orășel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găsești foarte ușor, pentru că toți îl cunosc ca pe un cal breaz. El îți va procura mijloacele, ca să-ți urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez și prin urmare pe mama ta. Deocamdată ține astea, băiete ! Îi dete câteva lire. Du-te cu Dumnezeu !
Băiatul îi mulțumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieși cu traista sa și luându-și ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând orașul cel mare și plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.
Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit și de disperat.
După ce dormi noaptea într-o odăiță de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, și după ce își petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în fața portului, amețit la vederea atâtor vase, corăbii și vaporașe, se pomeni și el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici și pârliți de soare, și plutind spre orașul Rosario. Glasul lor și scumpul dialect ce-l vorbeau îl însuflețiră.
Călătoria ținu trei zile și patru nopți, pricinuind micului călător uimire peste uimire.
Trei zile și patru nopți pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, și pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaș ! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre niște insule lungi, cuiburi de șerpi și de tigri, înțesate cu portocali și cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieși de acolo, alteori se pomenea într-un vast spațiu de apă ce avea înfățișarea unor lacuri mari și liniștite; apoi iarăși printre insule, canale și boschete enorme, de o vegetație încântătoare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.
Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriașul râu înspăimânta mai tare pe bietul Marco. Își închipuia că mama sa se afla la izvorul său și că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă la ea. Mânca de două ori pe zi pâine și carne sărată, împreună cu luntrașii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.
Noaptea dormea pe acoperișul luntrei și se deștepta din când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii și înălbea țărmurile depărtate.
Atunci i se strângea inima. Cordova ! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăți misterioase din basme. După aceea se gândea:
"Și mama a trecut pe aici, a văzut și ea țărmurile și insulele acestea". Atunci nu i se mai păreau atât de stranii și singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.
Noaptea, unul dintre luntrași cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntrașul îi strigă:
- Fii tare de înger, băiete, ce naiba ! S-a mai pomenit vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi ? Genovezii cutreieră pământul, glorioși și biruitori.
La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simți glasul sângelui genovez și ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu pumnul în cârma bărcii și strigă:
- Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind ani după ani, mergând sute de poște pe jos, voi merge tot înainte până ce-o voi găsi pe mama ! Înainte dar !
Și îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase și limpezi în fața orașului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate țările.
Îndată ce debarcară, străbătu orașul cu traista la spinare, căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare.
Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un oraș cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârșite, drepte, cu casele mici și albe, încrucișate în toate direcțiile, cu mii de fire telegrafice și telefonice pe deasupra acoperișurilor, care păreau mari pânze țesute de păianjen; apoi un amestec și un zgomot de oameni, de cai și de cărute. Mintea bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află iarăși la Buenos-Aires și că merge să-l caute pe vărul său. Se învârti un ceas și mai bine și, întrebând întruna, găsi în sfârșit locuința noului său protector. Trase clopoțelul. Ieși în ușă un om gras și blond, cu înfățișarea aspră, care părea a fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie:
- Ce cauți ?
