de Edmondo de Amicis
Urmare la De la Apenini la Anzi (2)
- Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o cauți.
Băiatul mulțumi și apucă înainte pe stradă.
Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârșită, dar îngustă având pe amândouă părțile case scunde și albe, care păreau niște căsuțe de țară.
Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruțe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici și colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripțiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre orașe necunoscute. Din când în când, întorcându-și privirea în dreapta și în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau și ele fără sfârșit, tot cu case mici și albe, tot înțesate de lume și de căruțe și tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca orizontul mării. Orașul i se părea fără sfârșit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: niște nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.
Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.
Mergea, mergea, iuțind mereu pasul. Ajungând la o răspântie citi și rămase înmărmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, și își zise în sine: "Mamă, dragă mamă, e oare adevărat că o să te văd peste câteva minute ?
Alergă înainte și ajunse la o mică prăvălie de mărunțișuri. Era aceea. Se opri în pragul ușii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.
- Ce vrei, băiete, întrebă femeia spaniolește.
- Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbușit, prăvălia lui Francisco Merelli ?
- Francisco Merelli a murit ! răspunse femeia italienește.
Băiatului i se păru că-l lovește cineva drept în piept.
- De când a murit ?
- De mult, răspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rău și a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, și că a murit, sosind acolo. Prăvălia o țin eu acuma.
Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:
- Merelli cunoștea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el știa unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie să o găsesc pe mama !
- Bietul copil ! răspunse femeia. Eu nu știu nimic, dar pot să întreb pe rândașul din curte, el cunoștea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să știe să-ți dea vreo deslușire.
Se duse în fundul prăvăliei și chemă pe băiat, care veni îndată.
- Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ți-aduci cumva aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la niște localnici ?
- La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii Los Artes.
- Îți mulțumesc, doamnă ! strigă Marco. Știi să-mi spui numărul ?... Dați-i voie, să vină cu mine... Însoțește-mă, dacă poți băiete, mai am ceva gologani.
El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aștepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:
- Haidem ! și plecă înainte cu pași repezi. Alergând așa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe și se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoțelul. Veni o domnișoară.
- Aici locuiește familia Mequinez ? Nu e așa ? întrebă băiatul cu nerăbdare.
- A stat aici ! răspunse domnișoara, pronunțând italienește cu un accent spaniol. Acum locuim noi !
- Și unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.
- A plecat la Cordova.
- Cordova ! Unde e Cordova ? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor ? Mama ? Servitoarea era mama mea ! Au luat-o cu ei ?
Domnișoara îl privi și-i zise:
- Nu știu, drăguțule, poate să știe tata, care i-a văzut când au plecat. Așteaptă puțin !
Plecă repede și se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.
Acesta se uită un moment la chipul drăgălaș al micului marinar genovez, cu părul bălai și cu nasul drept, și-l întrebă într-o italienească stricată.
- Mama ta e genoveză ?
- Da ! răspunse Marco.
- Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânșii. Știu sigur !
- Și unde s-au dus ?
- La Cordova, un oraș.
Băiatul suspină, apoi zise hotărât:
- Dacă e așa, mă duc și eu la Cordova.
- Sărăcuțule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poște depărtare de aici.
Băiatul mulțumi și apucă înainte pe stradă.
Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârșită, dar îngustă având pe amândouă părțile case scunde și albe, care păreau niște căsuțe de țară.
Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruțe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici și colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripțiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre orașe necunoscute. Din când în când, întorcându-și privirea în dreapta și în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau și ele fără sfârșit, tot cu case mici și albe, tot înțesate de lume și de căruțe și tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca orizontul mării. Orașul i se părea fără sfârșit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: niște nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.
Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.
Mergea, mergea, iuțind mereu pasul. Ajungând la o răspântie citi și rămase înmărmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, și își zise în sine: "Mamă, dragă mamă, e oare adevărat că o să te văd peste câteva minute ?
Alergă înainte și ajunse la o mică prăvălie de mărunțișuri. Era aceea. Se opri în pragul ușii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.
- Ce vrei, băiete, întrebă femeia spaniolește.
- Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbușit, prăvălia lui Francisco Merelli ?
- Francisco Merelli a murit ! răspunse femeia italienește.
Băiatului i se păru că-l lovește cineva drept în piept.
- De când a murit ?
- De mult, răspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rău și a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, și că a murit, sosind acolo. Prăvălia o țin eu acuma.
Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:
- Merelli cunoștea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el știa unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie să o găsesc pe mama !
- Bietul copil ! răspunse femeia. Eu nu știu nimic, dar pot să întreb pe rândașul din curte, el cunoștea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să știe să-ți dea vreo deslușire.
Se duse în fundul prăvăliei și chemă pe băiat, care veni îndată.
- Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ți-aduci cumva aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la niște localnici ?
- La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii Los Artes.
- Îți mulțumesc, doamnă ! strigă Marco. Știi să-mi spui numărul ?... Dați-i voie, să vină cu mine... Însoțește-mă, dacă poți băiete, mai am ceva gologani.
El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aștepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:
- Haidem ! și plecă înainte cu pași repezi. Alergând așa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe și se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoțelul. Veni o domnișoară.
- Aici locuiește familia Mequinez ? Nu e așa ? întrebă băiatul cu nerăbdare.
- A stat aici ! răspunse domnișoara, pronunțând italienește cu un accent spaniol. Acum locuim noi !
- Și unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.
- A plecat la Cordova.
- Cordova ! Unde e Cordova ? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor ? Mama ? Servitoarea era mama mea ! Au luat-o cu ei ?
Domnișoara îl privi și-i zise:
- Nu știu, drăguțule, poate să știe tata, care i-a văzut când au plecat. Așteaptă puțin !
Plecă repede și se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.
Acesta se uită un moment la chipul drăgălaș al micului marinar genovez, cu părul bălai și cu nasul drept, și-l întrebă într-o italienească stricată.
- Mama ta e genoveză ?
- Da ! răspunse Marco.
- Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânșii. Știu sigur !
- Și unde s-au dus ?
- La Cordova, un oraș.
Băiatul suspină, apoi zise hotărât:
- Dacă e așa, mă duc și eu la Cordova.
- Sărăcuțule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poște depărtare de aici.
