DE LA APENINI LA ANZI (2)

de Edmondo de Amicis

Urmare la De la Apenini la Anzi (1)

Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, și cel mai trist, cel care i se înfățișa cu mai multă stăruință, era acela că poate să fi murit mama sa.
Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele și întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire și-i șoptea la ureche:
- Mama ta a murit !

Atunci se deștepta, înăbușind un țipăt.

Totuși, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, și zări Oceanul Atlantic, prinse puțină inimă și un pic de speranță.

Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simțământul singurătății în care se afla: toate acestea îi provocară o mâhnire și mai adâncă.

Zilele treceau unele după altele: triste și monotone; ele i se încurcau în minte, așa cum se întâmplă bolnavilor. I se părea că e pe mare de un an, și, cu toate acestea, în fiecare dimineață când se scula, era cuprins de o nouă mirare, văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, călătorind spre America. Frumoșii pești zburători, care cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriași, roșii ca jăraticul și ca sângele; acele fosforescențe nocturne, care fac din Atlantic o mare lavă, nu-i păreau că sunt aievea, ci ca niște minuni văzute în vise.

Se iviră și zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau și se răsturnau, mărind zgomotul blestemelor și al vaietelor de tot felul.

Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. Erau însă și zile frumoase, în care marea era liniștită și gălbuie, dar de o căldură nesuferită și de o plictiseală îngrozitoare ! Ceasuri negre și nesfârșite, în timpul cărora călătorii obosiți, lungiți și nemișcați pe scânduri, păreau morți cu toții.

Călătoria nu se mai sfârșea: mare și cer, cer și mare; azi ca ieri și mâine ca azi; mereu, totdeauna, veșnic. Marco rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemărginită, amețit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn și capul îi cădea pe umeri; atunci revedea iarăși chipul acela necunoscut, care îl privea cu compătimire și-i șoptea la ureche: "Mama ta a murit !"

La glasul acela, Marco se deștepta tresărind, ca să-și urmeze visul cu ochii deschiși și să privească orizontul neschimbat.

Călătoria ținu douăzeci și șapte de zile. Dar cele din urmă fură cele mai frumoase. Timpul era senin și aerul răcoros, el se împrietenise cu un moșneag lombard, care mergea în America, la fiul său, plugar în ținutul de lângă Rosario. Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse, și bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr:

- Fii bărbat, băiete ! O să găsești pe mama ta sănătoasă și fericită !

Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimțirile sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul țăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranți, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se și vedea în strada în care locuia vărul său, îi găsea prăvălia și alerga la dânsul, întrebându-l:

- Ce face mama ? Unde e ? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o ușă...

Și aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simțământ de înduioșare nespusă, care îl făcea să scoată pe ascuns o mică iconiță pe care o purta la gât și încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa.

Ajunseră, în sfârșit, la Buenos-Aires, a douăzeci și șaptea zi de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când corabia își aruncă ancora în râul uriaș, La Plata, pe țărmul căruia se întinde măreața capitală a republicii Argentina. Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca amețit de bucurie și de neastâmpăr. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă ! Și el se afla în America, în Lumea Nouă, avusese îndrăzneala să vină singur ! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca nimica. I se păru că se visase zburând și că se deșteptase aici.

Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o punguliță din cele două în care își împărțise averea, ca să fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi rămâneau numai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum, când era în apropiere de mama sa ?

Se coborî cu traista în spinare, împreună cu alți mulți italieni, într-un vaporaș care-i duse până aproape de țărm. Din vapor sări într-o luntre care purta numele "Andreea Doria", debarcă la chei, își luă ziua bună de la bătrânul său prieten lombard și apucă apoi cu pași mari către oraș.

Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea și-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada "Los Artes". Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. Acesta se uită cu mirare la dânsul și-l întrebă dacă știe să citească. Marco răspunse că da.

* * *

Dă clic aici pentru De la Apenini la Anzi (3) !